Hai să studiem lucasologia!

Am fost la Oradea împreună cu Lucas. Îl ştiţi. Nu are nici 4 ani.

Ne place la amândoi să călătorim împreună. Discutăm fel de fel de chestiuni: despre maşini, oameni, familie, grădiniţă, mâncare, biserici, relaţii.

Ooo, sigur că da! Sunt discuţii de nivelul 4. Este nivelul “easy”. Sunt convins că urmează şi nivelul mai “hard”.

Dar profit cât pot de nivelul ăsta.

În această călătorie am discutat şi…..teologie. Eu o numesc “lucasologie”.

Vorbeam la un moment dat de faptul că Dumnezeu vede tot. El ne vede oriunde am fi. Că suntem în maşină, că suntem acasă, afară sau la grădiniţă, Dumnezeu vede tot.

Lucasologia spune: “Da, dar Dumnezeu are nevoie de…binoclu!”

Am încercat să îl fac să înţeleagă că Dumnezeu nu are nevoie de nici un binoclu. Dumnezeu are ochi peste tot. El vede tot şi ştie tot. Lucas avea ochii mari şi urechile larg deschise. A stat, a meditat… şi a înţeles.

Apoi am cântat împreună cântarea: “Cine a creat stele pe cer, stelele, stelele?” Cântarea a ajutat mult lucasologiei.

Am discutat apoi că Dumnezeu este mare şi puternic. Că El a creat pământul, munţii, pomii, cerul, stelele, luna.

Lucasologia ridică însă o întrebare interesantă. La această întrebare am nevoie de ajutorul vostru. Voi cum aţi fi răspuns?

Iată întrebarea: “Tati? Dar Dumnezeu e gras?”

Lucasologia aşteaptă un răspuns de la voi!

Nu uitaţi că ne aflăm la nivelul 4!!!

“…şi acum ce urmează?”

Vine o zi în viaţa fiecăruia când ne “trezim” morţi.

Gata. Kaput. Finish.

Şi ne trezim….la ce?

Ştiu că nu ne place să ne gândim la astfel de lucruri. Mai ales că este Sâmbătă seară.

Dar, unde scrie că Sâmbătă seară moartea are liber? I Ghinoiu spunea că săptămâna se naşte duminica, creşte şi se împlineşte până joi, după care îmbătrâneşte şi moare sâmbătă� Sâmbăta este înmormântarea săptămânii.

M-am întors de la Oradea unde am participat la înmormântarea bunicii mele. 83 de ani. A sfârşit alergarea de pe acest pământ. Şi cred că şi-a dorit să ajungă la finish. O alergare nu foarte uşoară. A fost mai degrabă un maraton.Ce se vede în urmă, pe culuarul pe care a alergat ea?

Se văd cei 7 copii pe care i-a avut. Dar frumuseţea este că toţi cei 7 au fost şi sunt credincioşi Domnului(trei dintrei ei au ajuns in Vesnicie inaintea ei).

Toţi 7. Toţi 7. Sună frumos….toţi cei 7.
E harul şi mila Domnului.

Şi este adevărata bogăţie cu care se va putea lăuda cineva aici jos dar şi acolo sus.

Eu am 2 copii.

Doar 2. Şi mă rog ca Domnul să îmi ofere şi mie o astfel de privelişte.

Când voi trece finish-ul, aş vrea să privesc înapoi şi să îmi văd băieţii alergând cu credincioşie pentru cununa care nu se poate vesteji.

Uneori îmi este frică pentru ei. Alteori am emoţii. Când mă uit în lumea în care au intrat…..îmi vine să mă rog mai cu foc pentru ei. Nu am decât să depind de harul şi mila Domnului. Şi nu îmi rămâne decât să alerg în aşa fel încât să-i motivez să mă urmeze.

Încă nu am ajuns la finish. Poate sâmbăta viitoare? Poate! Domnul ştie.

Dar până atunci….am o cursă de alergat. În faţă îmi sunt înaintaşii. Părinţii mei încă aleargă înaintea mea. Şi alţii.

În spate îmi sunt urmaşii. Copiii mei. Soţia. Şi alţii.

“Cu mine e mereu Isus şi fericit mă simt nespus, Condus de mâna Sa spre cer, spre locuri sfinte ce nu pier. O, sfânt locaş, al meu sălaş, la ţărmul tău mă aflu eu; privesc nainte peste mări, locaş frumos eu văd în zări, cu străzi de aur ce nu trec, e ţara mea spre care merg.”

…. şi acum ce urmează?