Trăim într-o societate condusă de senzaţia de bine.
„Mă simt bine”.
Am ajuns la momentul în care dacă nu ne simţim bine făcând un lucru, nu-l facem. Şi dacă „ne simţim bine” îl facem indiferent dacă Biblia spune că este păcat, îl facem oricum, că „ne simţim bine”.
Conform paginii web „clearasil”, iată 10 ponturi pentru a te simţi bine. Trebuie să alegi aceste 10 lucruri şi vei vedea cum baromentrul fericirii tale atinge noi culmi:
o Fă lucrurile care îţi plac. Flirtează cu amicii tăi, petrece ore în şir pe internet, secretul e simplu: descoperă ce îţi place şi fă acele lucruri cât mai des.
o Râzi mai mult. Deci de ce să nu îţi prescrii în fiecare zi câte un medicament care să te binedispună?
o Aplică stilul feg shui în viaţa ta. Trebuie să arunci tot ce este vechi şi să faci loc pentru ce este nou.
o Arată bine. Cu cât arăţi mai bine cu atât te simţi mai bine. Cumpără creme şi farduri care să ţi se potrivească.
o Hrăneşte-te bine.
o Încearcă ceva nou. Viaţa există pentru a fi trăită. Viaţa este o călătorie plină de aventură.
o Fă mai multe exerciţii.
o Ascultă-ţi muzica favorită.
o Ajută alţi oameni să se simtă bine. Ajută o acţiune de caritate şi apoi pregăteşte-te să fii inundat de acea stare de bine.
o Fii tu însuţi. Trăieşte-ţi viaţa după regulile tale.
Chiar şi în bisericile noastre, oamenii au început să se aşteapte ca Biserica să-i facă să se simtă bine. Dacă nu se simt bine îşi vor căuta o altă biserică.
Domnul Isus devenea tot mai popular. Marea minune cu învierea lui Lazăr, a adus mare interes pentru Domnul Isus. Minunile moderne atrag atenţia multora. Minunile atrag oamenii şi mulţimile…dar nu produc obligatoriu credinţă în Dumnezeu.
Unii au venit să îl vadă pe Domnul….dar şi pe Lazăr. Au venit să se minuneze, să se mire, să fie uimiţi şi surprinşi. Şi nu ar fi nimic greşit cu uimirea şi mirarea. Este parte din închinarea noastră. Dar trebuie să fie urmată de angajament din partea noastră faţă de Domnul. Uneori suntem atraşi de spectacular şi îl pierdem pe Domnul Isus.
Oamenii sunt prea ocupaţi cu sărbătoarea ca să înţeleagă mesajul intrării Domnului pe un măgăruş. Putem şi astăzi să ne închinăm în sărbătoare şi să nu auzim Cuvântul Domnului şi chemarea Lui. Avem închinători care nu au nici o problemă să vină şi să se închine, să cânte, să se roage şi apoi în mod deschis săptămână de săptămână să trăiască în păcat fără nici o dorinţă să se supună Domniei lui Cristos.
În timp ce iudeii cereau un semn, neamurile au venit să ceară un Mântuitor. Propriul popor al Domnului era avid după senzaţii, cei din lume erau flămânzi după mântuire. Este tragic atunci când noi vrem mereu să sărbătorim pe Mântuitorul în timp ce lumea nu aude nimic de la noi despre salvare şi mântuire.
Aceşti greci Îl căutau pe Domnul, pe Isus. Doreau un interviu cu Isus. Vroiau să-L cunoască mai bine. Vroiau să vorbească cu El.
După toate strigătele şi închinarea prin laudă a mulţimii, Isus vorbeşte în final şi face o chemare la dedicare totală. O chemare la lepădare de sine. O chemare la sacrificiul personal. O chemare la mântuirea şi salvarea sufletului, nu a politicului. O chemare la slujire, la urmare loială.
Acest mesaj cred că a stins entuziasmul sărbătorii, şi unii au plecat acasă.
Unde era mulţimea asta când Domnul era pe Crucea Golgotei?
Acasă probabil văzându-şi fiecare de treaba lui şi pregătindu-se de vacanţa de Paşte. Nu erau la cruce, decât Ioan şi câteva femei cu mama Domnului ( Ioan 19:25 )
Nu mă îndoiesc că Duminica viitoare, bisericile vor fi pline de oameni, dar în următoarea Duminică prezenţa va scădea.
Nu avem nevoie de o nouă sărbătoare sfântă, ci avem nevoie de o credinţă şi o dedicare sfântă.
22 aprilie, 2008 la 7:01 pm
CRUCEA VECHE – CRUCEA NOUA
Neanunţată şi prea puţin detectată, în cercurile evanghelice populare s-a strecurat o nouă cruce. Seamănă cu vechea cruce, dar este diferită. Asemănările sunt superficiale; deosebirile sunt fundamentale.
Din această cruce nouă a izvorât o nouă filosofie a vieţii creştine, iar aceasta a produs o nouă tehnică de evanghelizare – un nou tip de servicii divine şi un nou tip de predicare. Noul evanghelism foloseşte acelaşi limbaj ca şi cel vechi, dar conţinutul lui nu mai este acelaşi, iar accentele sunt altele. Crucea veche nu avea alianţe cu lumea. Pentru inima firească şi mândră a lui Adam ea însemna sfârşitul călătoriei. Ea producea efectul sentinţei impusă de legea de pe Sinai. Crucea nouă nu este opusă rasei umane; din contră, este un prieten amabil şi, înţeleasă corect, ea este izvorul pentru un ocean de distracţie şi plăcere inocentă. Ea îi permite lui Adam să trăiască fără deranj.
Motivaţia vieţii lui rămâne neschimbată; el trăieşte tot pentru propria lui plăcere, numai că acum se desfată cântând coruri şi privind filme religioase în loc de a cânta cântece sălbatice şi de a bea vodcă. Accentul este tot pe plăcere, deşi distracţia este acum la un nivel mai înalt, moral, dacă nu intelectual. Noua cruce încurajează o abordare nouă şi complet diferită a lucrării misionare. Evanghelistul nu cere lepădarea vieţii celei vechi înainte ca cea nouă să poată fi primită. El nu predică contraste, ci similitudini. El caută să atingă coarda interesului public, arătând că noua credinţă nu are pretenţii neplăcute; din contră, ea oferă tot ceea ce oferă lumea, doar la un nivel mai ridicat. Exact lucrurile după care aleargă o lume înnebunită de păcat sunt prezentate cu iscusinţă a fi exact lucrurile pe care le oferă evanghelia, doar că produsul religios este de o calitate mai bună.
Noua cruce nu îl sfâşie pe păcătos, ea doar îl redirecţionează. Ea îl călăuzeşte spre un mod de viaţă mai curat şi mai satisfăcător, salvându-i respectul de sine. Tipului declarativ ea îi spune: “Vino şi exprimă-te de partea lui Hristos.” Egoistului îi spune: “Vino şi laudă-te în Domnul.” Căutătorului de distracţii şi emoţii îi spune: “Vino şi bucură-te de satisfacţiile părtăşiei creştine.” Solia este împinsă în direcţia curentului la modă pentru a putea fi acceptată de public. Filosofia din spatele acestui gen de evanghelie poate fi sinceră, dar sinceritatea nu o poate salva de a fi falsă. Este falsă deoarece este oarbă. Ea pierde complet sensul crucii.
Crucea veche este simbolul morţii. Ea reprezintă sfârşitul abrupt, violent, al fiinţei umane. Omul din timpul Romei care îşi lua crucea şi pornea pe drumul ei spusese deja la revedere prietenilor lui. El nu se mai întorcea acasă. Pleca pe un drum fără întoarcere. Crucea nu cunoştea compromisuri, nu modifica nimic, nu excludea nimic; ea omora complet şi pentru totdeauna. Ea nu încerca să păstreze relaţii bune cu victima. Ea lovea cu forţă şi cruzime, iar când îşi termina treaba, omul nu mai era. Rasa lui Adam este sub sentinţa de moarte. Nu există înţelegere sau evadare. Dumnezeu nu poate accepta roadele păcatului, oricât de inocente sau frumoase ar părea ele în ochii omului.
Dumnezeu salveză individul lichidându-l şi apoi înviindu-l la o viaţă nouă. Evanghelia care trasează paralele între căile lui Dumnezeu şi căile oamenilor este falsă conform Bibliei şi crudă pentru sufletele ascultătorilor. Credinţa lui Hristos nu merge paralel cu lumea, ci o intersectează. Venind la Hristos, noi nu aducem vechea viaţă la un nivel mai înalt, ci o lăsăm la cruce. Bobul de grâu trebuie să cadă în pământ şi să moară. Noi, cei care predicăm evanghelia, nu trebuie să ne privim ca fiind agenţi de relaţii publice trimişi să aducă înţelegere între Hristos şi lume. Nu trebuie să ne imaginăm însărcinaţi să-L facem pe Hristos acceptabil lumii de afaceri, presei, sportului sau educaţiei moderne. Noi nu suntem diplomaţi, ci profeţi, iar mesajul nostru nu este un compromis, ci un ultimatum. Să predicăm vechea cruce, şi vom avea vechea putere!
(autor: A.W. Tozer)
22 aprilie, 2008 la 7:54 pm
Gabi,
îţi mulţumesc tare de tot pentru fragmentul scris!
Propovăduirea acestei cruci, e o nebunie pentru tot mai mulţi.
Dar ea este PUTEREA LUI DUMNEZEU!
Joi seară voi predica despre Cruce….vechea Cruce!