Fratele Liviu Olah a ajuns Acasă!

Doar ce am aflat că fratele Liviu Olah a murit. 74 ani.

Un om care pe vremea când nu aveai voie să mergi cu colindul pe străzi ne punea să ne rugăm pentru vremea când se va predica pe stadioane.

Un predicator care a predicat pocăinţa pocăiţilor.

Un om al rugăciunii. Smerit.

Şi plin de Duhul Sfânt.

Fratele Doru Radu povesteşte:

Erau mulţi seminarişti prin ‘54 (pina la arondare) si viaţa-n seminar era grea; era sărăcie. Seminariştii făceau corvoade: descărcat lemne, cartofi, curăţenie… Se crease tensiune între domnişorii de la oraş si flăcăii de la ţară. Deşi terminase deja Dreptul , Olah, era primul care se oferea să descarce cartofi, lemne, etc. Caracter? Ce chestiune minoră…

Ne rugăm pentru familia îndoliată.

Imposibil!

Zilele trecute eram în parc cu Lucas şi Elisei. Parcul era plin de copii care se jucau. Elisei era în cărucior şi se uita liniştit la ei cum se joacă. Lucas era pe tobogan. Eu citeam o carte.

Vine o bunică cu un băieţel de vreo 4 ani. Când a intrat în parc şi a văzut băieţelul copiii care se zbenguiau pe acolo a început şi el să fugă de la un tobogan la altul plin de bucurie.

Bunica a început şi ea să fugă după el şi să strige la el: “Nu mai fugi! Nu mai fugi! Dacă mai fugi te duc acasă!”

Asta numesc eu o situaţie imposibilă: să aduci un băiat de 4 ani în parc cu alţi copii şi să-i spui să nu fugă

Dar de ce a venit cu el în parc?

E ca şi când m-ai aduce în faţa unei biblioteci pline de cărţi şi strigi la mine: “Dacă deschizi vreo carte te duc acasă!”

Am început să râd singur pe bancă.

Elisei se uita la mine mirat şi nu înţelegea ce am găsit de râs.

I-am explicat….. şi a început şi el să râdă

De unde vine această dragoste?

Îmi cer iertare pentru “scurta” pauza de pe blog. Nu am intenţionat-o dar am avut o perioadă agitată şi ocupată. Şi cum nu sunt foarte organizat la scris uite aşa au trecut zilele şi nu am scris nimic.

De deschis blogul l-am deschis aproape în fiecare zi, dar de scris a fost mai greu.

Am fost ieri la prima seară a Festivalului Speranţei. Am ajuns acasă pe la ora 2 noaptea. Copiii somnoroşi, morocănoşi, celui mic i-a sărit somnul şi nu a mai putut să adoarmă decât pe la 4 dimineaţa.

Mâine vom avea Cina Domnului la biserică. Voi predica despre dragostea măreaţă a Tatălui.

“Vedeţi ce dragoste…” 1 Ioan 3:1

Am participat zilele trecute la o înmormântare. O soră de 81 de ani a trecut în veşnicie. Mama ei încă trăieşte şi a participat alături de noi la slujba de înmormântare. O cheamă sora Eva. Are 100 de ani. Am stat de vorbă cu ea şi mi-a spus că se roagă ca Domnul să o ajute să fie credincioasă până la capăt! Îmi place această vorbă a bătrânilor noştri: “până la capăt”. Asta înseamnă dedicare şi credincioşie!

M-am gândit că parcă nu mi-ar plăcea să trăiesc atât de mult. E posibil să-ţi vezi copiii murind şi nu cred că este o experienţă uşoară. Dar…asta nu e treaba mea! Agenda cu astfel de programări este în mâna Tatălui.

Să aveţi o duminică binecuvântată şi rugaţi-vă şi pentru mine. Am un termen limită la lucrarea de disertaţie.