Să nu credeţi că vorbesc despre subiectul morţii în şagă! Am întâlnit persoane foarte credincioase care ştiau că mor şi au recunoscut că uneori le este tare, tare greu. Dar întrebarea mea rămâne. Când stăm în prezenţa celor care se apropie în mod evident de momentul morţii, e bine să vorbim despre moarte sau nu?
De ce nu? 
Chiar credem că ei nu realizează că nu sunt bine şi că nici nu se fac mai bine? Credem că nu văd felul cum prietenii sau rudele care intră în cameră vorbesc cu ei?
Aţi fost vreodată în vizită la cineva operat de apendicită sau cu piciorul în gips? Cum aţi vorbit cu el? Normal! Şi fără prea multă sfială. Dar atunci când aţi vizitat pe cineva bolnav de cancer? Atitudinea se schimbă radical şi uneori involuntar! Credeţi că ei nu sesizează aceste schimbări?
Eu cred că mulţi dintre cei bolnavi cu boli terminale ştiu că nu se vor face bine. Dar decid să intre în jocul acesta al prefacerii de dragul celor din jur.
Dacă eu aş fi un muribund cred că aş prefera să mi se spună clar că „clipa plecării mele este aproape”. Cred că o astfel de ştire ( bineînţeles spusă într-o manieră caldă şi pastorală ) ar putea deveni un moment de uşurare pentru mine. Nu mai trebuie să joc nici un rol. Nu trebuie să mă prefac puternic de dragul soţiei sau copiilor, rudelor, părinţilor sau celor din biserică! Nu mai trebuie să mă port după aşteptările celorlalţi. Iar cei din jurul meu nu mai sunt stresaţi cu fabricarea unor pretexte care să fie cât de cât credibile!
Aş vrea să ştiu pentru ca să mă pot pregăti pentru „plecare”. Sunt ceva „bagaje” de făcut. Nu credeţi? Poate probleme legale, notariale.
Cu siguranţă că vor fi lucruri spirituale de rezolvat. Ceva telefoane de dat sau vizite de făcut. Vreau să mai pot predica în biserică. Dar să predic ştiind că sunt utimele predici pentru fraţii mei.
Aş vrea să ştiu că mor pentru a avea ocazia să-mi iau la revedere de la cei dragi. Vreau să profit de timpul în care mai sunt apt pentru a vorbi. Vreau timp calitativ să-mi iau la revedere. Vreau să le dau ocazia celor din casa mea să vorbească cu mine şi poate să-mi spună ce au pe inimă. Am întâlnit prea multe cazuri de persoane care au regretat că nu au spus niciodată părinţilor sau altora care au murit „te iubesc” sau „mulţumesc pentru ce ai făcut pentru mine”. La înmormântare e prea târziu şi coroana de flori oricât de scumpă nu ajută cu nimic!
Cred că o parte din frica de a vorbi despre moarte cu cei care se îndreaptă spre ea este că nici nu ştim ce să spunem. Mai bine vorbim despre meciul de fotbal, despre biserică sau despre lucruri obişnuite.
Am vizitat săptămâna trecută o soră din biserica noastră care este bolnavă de cancer şi ea ştie asta. Despre ce am vorbit?
În primul rând am asigurat-o că nu este singură. Că întreaga biserică este alături de ea în rugăciune. Cred că nimeni nu vrea să moară singur. Aşa că i-am spus sorei că dacă se simte foarte rău şi vrea să fiu alături de ea să mă anunţe şi voi veni imediat să-i fiu alături.
Am vorbit despre durerile pe care le are. Nu este nici lipsă de credinţă şi nici laşitate să se recunoască că sunt dureri cumplite şi că ne este frică de durere.
Am ascultat tot ce sora noastră a vrut să-mi povestească. Am ascultat-o şi cu urechile dar şi cu ochii. Cei bolnavi se simt singuri deseori şi sunt momente când vor să povestească. Nu doar despre boală, perfuzii şi doctori. Am povestit cu sora despre momentele frumoase petrecute la biserică. Ne-am amintit despre vremea când mergea drum lung la biserica veche de la capătul oraşului. Am povestit despre vremea când soţul ei trăia.
Am vorbi despre serviciul de înmormântare. Ce bucurie a avut sora când a aflat că fanfara va cânta şi vom predica Evanghelia pe strada ei. „Frate Adi, ce bucuroasă sunt. Mor liniştită” – au fost cuvintele ei.
Am vorbit despre prezenţa lui Dumnezeu acolo în cămăruţa ei şi de promisiunile lui Dumnezeu pentru noi.
Dar partea cea mai frumoasă este atunci când vorbim despre cer. Despre gloria care ne aşteaptă. Despre locaşurile pregătite de Domnul pentru noi. Despre întâlnirea cu Mântuitorul. Am citit Apocalipsa 21. Am vorbit despre felul cum Domnul Isus ne va şterge orice lacrimă şi orice durere. Vom avea trupuri de slavă.
Ştiţi cum s-a rugat sora noastră la sfârşitul întâlnirii?
„Doamne, mi-e tare dor de Casă! Vreau Acasă!”
Apostolul Pavel vorbeşte cu bucurie despre “clipa plecării”. Nu o vede ca o înfrângere. Ci ca pregătire pentru momentul încununării. Iată ce spune apostolul Pavel: “sunt strâns din două părţi: aş vrea să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine.” Filipeni 1:23
Moartea este o mutare la domiciliul nostru stabil. Aici suntem doar cu viză de flotant.
“Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.” 2 Corinteni 4:18
