Aţi observat cred că moartea nu este un subiect plăcut de discuţie. Ne este cumva frică să şi rostim cuvântul “moarte”. Când anunţăm moartea cuiva, parcă ne este mai uşor să spunem: “fratele a trecut la cele veşnice” sau “sora a ajuns acasă”. Am auzit şi expresia “a trecut în nefiinţă”. Citeam despre un director de spital care spunea într-un interviu că în spitalul lui nimeni nu moare. Oamenii doar expiră.
În slujirea mea de 11 ani de pastorat am stat lângă muribunzi. Cred că nu trebuie să renunţăm la credinţa şi nădejdea unei vindecări miraculoase a celui bolnav. Nu m-am sfiit să mă rog întotdeauna pentru vindecare şi pentru o minune. Dumnezeu poate să vindece. Dar o face când vrea El şi cum vrea El!
Dar ce facem atunci când este evident că boala respectivă duce la moarte? Este moartea un subiect pe care trebuie să-l evităm cu orice preţ, mai ales în prezenţa “pacientului”?
Uneori toată familia ştie că se apropie momentul morţii dar preferă să joace jocul negării. Nu ar fi mai bine să se vorbească deschis de acest moment al despărţirii?
Asta e întrebarea mea:
Să-i spui celui bolnav că moare sau să pretinzi că totul este bine?
Eu am o convingere în problema asta! Dar vă las şi pe voi să meditaţi un pic înainte de a continua!
Domnul cu voi!
