Stăteam de vorbă într-o seară cu Lucas. Şi printre altele l-am întrebat dacă îl iubeşte pe Domnul Isus.
“Da!” a venit răspunsul lui foarte scurt şi sigur.
“Cât de mult?” – am continuat eu să-l întreb.
“Îl iubesc pe Domnul Isus până la iad!”
Pentru câteva secunde am intrat în panică! Am amuţit! Dar imediat mi-am revenit! Mi-am revenit pentru că mi-a plăcut! Chiar mi-a plăcut şi l-am considerat un răspuns corect!
Aşa este! Cerul trebuie să fie aproape de noi, aproape de inima noastră. Cerul trebuie să fie ÎN noi! Aşa că nu este o distanţă prea mare. Cerul este în căsniciile noastre. Cerul trebuie să fie în biserica noastră. Noi suntem nişte cetăţeni ai cerului.
Deci, Lucas a avut dreptate. Cea mai lungă distanţă este dintre noi şi….Iad!
Atunci şi eu îl iubesc pe Domnul Isus până la iad …. şi înapoi! 
26 septembrie, 2008 la 6:31 pm
texte
27 septembrie, 2008 la 11:17 pm
Doar intr-un anume sens. Daca ne gandim la cerul lui Dumnezeu ca fiind locul prezentei Sale, atunci este cel mai indepartat loc, fiind dincolo de orice altceva. Fiindca El cuprinde cerurile cerurilor si le transcende.
Dar, cine stie ce mai e in mintea copiilor?
29 septembrie, 2008 la 6:46 pm
Frumos spus!