All God’s people, David I. Smith

Prefaţă

Nici o instituţie de pe pământ nu este mai importantă decât biserica. Concepută în mintea lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, fondată de Cristos în timpul lucrării lui pe pământ şi animată de puterea Duhului Sfânt, biserica este o parte vitală în mântuirea sufletelor omeneşti. Afirmaţia „nu este mântuire în afara bisericii” este mai mult decât adevărată, cu toate că o înţelegem diferit de cel ce a spus-o. Această neînţelegerea bisericii este o epidemie tragică de mari proporţii în rândul unor mari creştini; epidemie care a avut ca şi consecinţă slăbirea cauzei lui Cristos în lume.

Introducere

În ultimii ani, biserica a avut de suferit. Astazi 40% din populaţia americană poate fi găsit în biserică Duminica ( şi nu aceeaşi 40% în următoarea Duminică ).

Multe denominaţii suferă pierderi de membrii şi foarte puţine sunt cele care câştigă membrii.

Creştinii sunt ori ignoranţi ori nu înţeleg ce este biserica. Au devenit desconectaţi de fundamentul credinţei. O înţelegere corectă a naturii bisericii aşa cum Dumnezeu a intenţionat să fie, ar avea un efect în atitudinea creştinilor şi felul în care ei îşi practică credinţa ( individuală şi corporativă ).

Partea 1 O TEOLOGIE ISTORICĂ A BISERICII

Capitolul 1 BISERICA ÎN PERIOADA PATRISTICĂ

A început ca o mică sectă într-o parte obscură a Imperiului Roman şi în 6 secole a devenit religia oficială al acelui Imperiu având ca membrii majoritatea cetăţenilor Imperiului.

Cum s-a privit biserica în această perioadă de început al existenţei sale ?

Cât de mult a fost influenţată de societatea din jurul ei ?

PRIMUL SECOL: CREAREA CONTEXTULUI.

Primul secol este perioada de gestaţie, naştere şi început al bisericii. Evenimentele şi direcţiile care au avut loc vor aşeza temelia bisericii. Schimbări vor avea loc, dar forma generală şi de concepţie sunt aşezate acum.

Biserica în Noul Testament

Unii vor spune că biserica şi-a avut începutul în mintea Domnului Isus, altul va spune că data naşterii bisericii este la Rusalii.

Domnul Înviat porunceşte ucenicilor să nu părăsească Ierusalimul ci să aştepte acolo promisiunea lui Dumnezeu, botezul cu Duhul Sfânt ( FA 1:4-5 ). Acolo la predica lui Petru biserica a fsot născută.

Legătura cu Ieruslimul.

Biserica deja născută creştea rapid sun direcţia şi îndrumarea ucenicilor. Unii din mebrii convertiţi erau poate din grupurile de zeloţi dar şi un o parte din preoţi ( FA 6:7 )

Biserica avea o reputaţie bună în comunitate.

Un grup însă era în opoziţie: saducheii. Nu le plăcea pentru că creştinii predicau Învierea Liderului lor, mai ales că aceştia nu credeau în înviere.

Oportunitatea de a porni o persecuţie împotriva or a venit cu ocazia lui Ştefan, care era un predicator curajos dar şi un bun apologet. Martirajul lui Ştefan a fost începutul unei campanii conduse de Saul din Tars. Aşa bisrica s-a extins în Iudea, Samaria, Siria, Cipru. Persecutorul se converteşte şi devine un misionar.

Ierusalimul rămâne însă centrul credinţei creştine. Tensiuni doctrinale au fsot discutate şi rezolvate la Ierusalim ( FA 15:1-35 ). Bisericile dintre neamuri contribuiau regulat la menţinerea credincioşilor din Ierusalim ( 1 Cor.16:1-5 ).

În timp ce creştinismul se răpândea între neamuri tensiunile se intensificau în legătură cu legea VT. Biserica din Ierusalim nu avea nici o problemă păstrând amândouă credinţe: cea nou şi cea veche. Iacov ( fratele Domnului ) care era supraveghetorul bisericii din Ierusalim se bucura de o bună reputaţie a comunităţii întregi. Eusebiu din Cezareea ne spune că „avea obiceiu să intre în templu singur şi era găsit adeseori în genunchi mijlocind pentru iertarea poporului.” Tradiţia spune că după arestarea lui Pavel şi extrădarea lui la Roma, Sanhedrinul s-a adunat ( 61 AD ) şi în absenţa unui gvernator roman l-au condamnat pe Iacov şi a fsot executat prin împroşcare cu pietre şi lovituri până la moarte.

În 66AD evreii se răscoală împotriva Imperiului. Nero îl trimite pe Vespasian să stingă revolta. Cetatea Ierusalim rezistă şi odată cu moartea lui Nero se opresc pentru o perioadă ostilităţile. Vespasian ajunge pe tron şi războiul se reia sub conducerea fiului său Titus.

s-a intrat în cetate în 70 AD şi doar într-o lună oraşul a fsot răzuit de pe faţa pământului.

Cu distrugerea templului influenţa bisericii a pălit. Mulţi credincioşi au plecat în Siria, Egipt, Transiordania. Unii au fost absorbiţi de bisericile pauline, iar alţii au continuat să practice cele două credinţe simultan, iar alţii s-au orientat înspre un stil pur evreesc considerândul pe Isus un al doilea Moise şi respingând total pe Pavel ca şi apostol al lui Cristos. ( acest grup se numeşte ebioniţi = sărac ). Acest grup a rezistat până în sec.7 când a fsot absorbit de Islam.

Biserica a continuat în Galilea sub conducerea copiilor lui Iuda fratele Domnului. Domitian încearcă să extirpeze linia genealogică a lui David. A adus în faţa lui familia Domnului Isus pentru întrebări. Aflând că sunt oameni săraci şi că împărăţia lui Cristos nu este una pământească a poruncit „ să fie eliberaţi şi a decretat încetarea persecuţiei.. aceştia au continuat să conducă biserica chiar şi în timpul domniei lui Traian.”

Modelul Diasporei.

Datorită persecuţiei lui Saul din Tars creştinii s-au împrăştiat şi au evanghelizat şi ate biserici s-au plantat. Una a fsot în Antiohia din Siria, un oraş cosmopolitan şi foarte puternic în sincretismul religios.

Barnaba şi Pavel au jucat un rol important în această biserică. Inevitabil, tensiuni s-au ivit între membrii bisericii dintre neamuri şi cei evrei ( care insitau în ascultarea de VT ). Conflictul dintre credincioşii evrei ( cei din Ierusalim ) şi credincioşii dintre neamuri a continuat şi s-a format o divizare care s-a extins.

Observaţii:

În primul secol, găsim biserici creştine cam peste tot în Imperiul Roman.

Nu era o uniformitate în doctrină.

Erau de acor cu domnia lui Isus, dar în rest prea puţine lucruri comune.

Fiecare grup încerca să fie el biserica CEA dreaptă ( ortodoxă )

Mărturia lui Clement din Roma.

Clement se pare că a trăit în timpul lui Domitian ( cc.30-100 )

Epistola lui clement către Corinteni ( 1 Clement ) a căutat să răspundă evenimentelor din biserica din Corint. Existau diviziuni. Prezbiteri puşi de apostoli erau respinşi. Un duh de insurecţie domnea în biserică. Epistola nu oferă o eclesiologie sistematică.

Unitatea Bisercii. De la începutul epistolei, Clement apelează la credincioşi să păstreze unitatea şi să se împotrivească schizmelor. Clemet le reaminteşte despre trecutul lor, că au fsot umpluţi cu DS. El le sugerează că cauza problemelor din mijlocul lor este mândria care a dus la îndepărtarea lor de Domnul.

Rolul Libertăţii. În efortul lui de a vindeca ruptura din biserică, Clement face câteva observaţii cu privire la rolul prezbiterilor care au fsot puşi de apostoli.

Clement concluzionează epistola sa, încurajând biserica să se optească din această dispută şi să asculte de lucrurile scrise de DS. În opţiunea lui Clement, ceeea ce le-a scris este inspirat de Duhul Sfânt .

Concluzii. Diviziunile erau privite ca şi un păcat josnic. Se poate întrezării numirea episcopilor pe viaţă atâta timp cât ei slujesc şi trăiesc fără reproş.

Biserica era încă caristmatică, adică condusă de DS. Se va naşte o anumită formă într-un proces car va avea loc în viitor.

Ignatius din Antiohia.

Unii cred că a fsot contemporan cu apostolul Ioan. A fsot martirizat în anul 115 AD. În timp ce îşi aştepta moartea, a scris şapte epistole care s-au păstrat. În aceste scrieri cuvântul ekklesia este folosit de 39 de ori. Ignatius a încercat să faciliteze unitatea şi creşterea bisericii prin împuternicirea episcopilor şi a diaconilor. Tot mesajul lui a fsot centrat pe rolul vital al episcopului în biserică.

Împotriva schizmei. Igantius era şi el preocupat de unitatea bisericii. Armonia din biserică era rezultatul supunerii faţă de episcop. Făcând asta, membrii bisericii erau în acord cu Tatăl şi Fiul.

Într-o altă epistolă, Ignatius le spune „opriţi-vă din diviziuni…urmaţi-vă episcopul precum Fiul îl urmează pe Tatăl.”

Urmarea episcopului era şi o pază faţă de erezii.

Slujitorii Bisericeşti. În timp ce Clement declara că episcopii nu ar trebui să fie daţi la o parte din slujbă, pentru că erau ordinaţi pe viaţă, el niciodată u a sugerat că ei sunt mai presus de ceilalţi mebrii. Igantius însă este avocatul unei organizări ierarhice, culminând în monepiscopat ( un episcop ca autoritate supremă peste toţi episcopii, prezbiterii ).

Igantius compară slujirea celor din biserică după un model divin: „episcopul conduce aşa cum conduce Dumnezeu, iar prezbiterii aşa cum o fac apostolii, împreună cu diaconii care au fsot însărcinaţi cu diaconatul lui Isus Cristos.”

Igantius afirmă supremaţia episcopului insistând că botezul şi cina Domnului sunt valide doar atunci când sunt date de către episcop.

Concluzii. Igantius a dus biserica in pas înainte în organizarea ei. Episcopul a devenit conducătorul bisericii, mai presus de prezbiteri. El era responsabil doar în faţa lui Dumnezeu. Dar accentul se pune pe biserica locală.

Polycarp ( ca. 70 )

Polycarp este contemporan cu Igantius din Atiohia.

Tradiţia spune că ar fi fost uncenicul lui Ioan.

Biserica din Filipi îi cere lui Polycarp să le scrie o scrisoare de încurajare.

Printre altele, el le spune credincioşilor despre rolul prezbiterilor, diaconilor şi a văduvelor. Învăţătura lui despre văduve este în acord cu cea a lui pavel din 1 Timotei 5.

Învăţătura lui despre prezbiteri este la fel ca cea a lui Pavel din 1 Timotei 3:1-7.

Concluzii. Polycarp nu este interesat de organizarea bisericii, deşi era de acord cu ea. El subliniază foarte clar calităţile înalte ale celor din oficiile bisericeşti.

Rolul lui Didache ( Învăţăturilor )

Didache este un manual bisericesc scris de creştini din începutul sec 2.

Cartea este împărţită în două:

1. care poate nu este de origine creştină tratează problema morţi şi vieţii, neprihănirii şi prihănirii.

2. Ritualurile şi reguli eclesiale.

Despre Botez. Didache introduce ce unii umesc „botezul clinic” ( prin stropire ), acolo unde scufundarea este imposibilă. Botezul este întotdeauna în numele tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Manualul sugerează botezul în apă curgătoare, apoi în apă stătătoare şi apa să fie rece, dar este permisă şi apa călduţă. Cel care se botează dar şi botezătorul ar trebui să postească o zi sau două.

Despre Cina Domnului. Nimeni nu ia parte la Euharistie dacă nu a fsot botezat. Se face o rugăciune înainte de pahar şi una înainte de pâine. La sfârşit o rugăciune de mulţumire.

Despre învăţători. Predicatorii care călătoresc sunt primiţi bine. Dar trebuie avut grijă la doctrină şi învăţătură.

Despre apostoli şi profeţi. Apostolii sunt priviţi ca mesageri sau delegaţi din alte biserici. Ospitalitatea faţă de ei. O noapte era standardul. Dacă era nevoie două nopţi. Dar dacă stă trei nopţi este un profet fals. Nici un profet nu va cere bani. Dacă vrea să muncească atunci să şi mănânce. Profeţii care era stabiliţi într-un loc primeau primele roade ale bisericii lor.

Despre ziua Domnului. Euharistia se făcea în ziua Domnului. Înainde de cină o rugăciune de mărturisire, „ca jertfa să fie curată”. Nimeni care era certat cu altcineva din biserica nu avea voie să ia cina sau să participe la biserică, până se împacă.

Despre Oficiile Bisericeşti. Există o egalitate în poziţii şi regulă democratică.

Concluzii. Este greu de crezut că scrierea este cronologică datorită felului primitiv în care a fsot scrisă.

Observăm o structură a bisericii mult mai caristmatică şi mai puţin formală.

Păstorul lui Hermas.

Este cea mai lungă scriere a părinţilor bisericeşti.

Eroul este Hermas care primeşte anumite viziuni şi parabole alegorice de la un învăţător divin, Păstorul. Scrierea este scrisă în Roma şi este citată ca scriptură ( sau cel puţin cvasi-canonică ) de către Irineu, Clement din Alexandria, Origen şi Tertulian. Dar canonul Muratorian îl respinge ca fiind inspirată, sugerând doar că este de folos ca încurajare personală.

Problema majoră a autorului este cu păcatul după botez. Dacă cineva păcătuieşte după botez, mai poate fi iertat ?

Pietre ale clădirii. În a treia viziune, Hermas este transportat în câmp unde i se arată un turn care se construia. Oamenii adunau pietre: unele din fundul oceanului, altele uscate. Pietrele din ocean erau toate de folos, unele pietre uscate se potriveau altele nu. O parte din pietre erau aruncate la mică distanţă de turn, altele se spărgeau şi erau aruncate. Ghidul lui Hermas îi explică că turnul este biserica şi ea este construită de îngerii lui Dumnezeu. Pietrele care se potrivesc sunt apostolii, diaconii, prezbiterii. Pietrele din fundul mării sunt martirii. Pietrele aruncate la mică distanţă de turn sunt păcătoşii care vor să se pocăiască. Cele care se sparg sunt cei care primesc credinţa cu ipocrizie şi nu pot fi folosite în biserică.

Păcatul şi Botezul. În al patrulea mandat, Hermas este învăţat cu privire la păcat şi botez. Ghidul lui Hermas îi spune că după botez o pocăinţă mai este permisă, dar persoana care păcătuieşte după acea iertare, îi va fi foarte greu să se mai pocăiască şi va trăi cu dificultate.

Concluzii. Hermas vrea unitate în biserică. Biserica este una chiar dacă are mai multe feluri de pietre. Hermas folosşte imaginea lui Petru 3:5 dar foloseşte mântuirea ca şi o problemă a faptelor bune şi nu a credinţei.

Ciprian

Primatul Romei. Ciprian credea că fiecare episcop răspunde numai lui Dumnezeu. În disputa sa cu preotul Ştefan, el a afirmat că Petru nu a pretins autoritate peste ceilalţi apostoli. Roma este „biserica care conduce” dar primatul ei este unul de onoare, nu de guvernare.”

Despre Botez. Poziţia lui Ciprian despre botez este ambiguă. Un convertit este regenerat, el crede prin spălarea cu apă şi tot atunci se pogoară şi DS. Duhul este primit în botez. Şi copii în capacitatea lor pot primi Duhul Sfânt prin botez. Ciprian a atribuit darul Duhului Sfânt mâinilor episcopului care fac semnul crucii.

Ciprian credea că este un alt botez mai mare decât cel în apă şi anume cel în sânge ( martirajul ).

Despre Penitenţă. Ciprian spune că penitenţa publică are trei paşi:

1. mărturisirea

3. satisfacerea ( depinde de păcat )

4. reconcilierea

Despre Cina Domnului. Ciprian a fsot primul dintre părinţii bisericeşti care a formulat o teorie a Cinei legată de jertfă. Preotul preia rolul de reprezentare a Domnului Isus.

SECOLUL 4 ŞI 5: SEPARAREA CREŞTE.

Subiectul eclesiologiei nu era un subiect important în Est aşa cum era în Vest.

PĂRINŢII ALEXANDRIENI

Şcoala din alexandria înfiinţată de către Origen.

Atanasius

A participat la Cosiliul de la Niceea, unde oponenţii lui Arius au câştigat.

Atanasius a proclamat biserica ca un trup mistic al lui Isus.

CAPITOLUL DOI

BISERICA MEDIEVALĂ

Cele două concepte noi aduse de teologii acestei vremi au fost:

1. primatul Romei

5. identificarea bisericii cu împărăţia lui Dumnezeu.

Perioada pre-scolastică.

Pax romana s-a prăbuşit sun presiunea barbarilor.

Evenimentele din Vest au avut prea puţin efect asupra celor din Est. În Vest biserica a fsot forţată să evanghelizeze şi să ucenicizeze triburile germanice care au primit credinţa creştină fără nici o împotrivire.

Controversa asupra Euharistiei.

În practica închinarii din Europa s-a produs tulburare prin diferenţele dintre Ambriosie din Milan şi Augustin de Hippo.

Liturghia galică şi spaniolă reflecta concepţia lui Ambrosie că elementele se transformă prin consacrarea preotului. Liturghia romană arăta concepţia lui Augustin de simbolism.

Teologii înclinau să meargă cu simbolsmul lui Augustin, în timp ce oamenii de rând preferau realismul lui Ambrosie. Oamenii sec 9 erau simpli cu credinţă în miracole şi minuni şi nu aveau mari dificultăţi să

Capitolul Trei – Biserica în perioada Reformei

Eclesiologia luterană

Reforma protestantă a început în Germania în 1517 când Martin Luther ( 1483-1546 ), un călugăr augustinian a atac vânzarea indulgenţelor de către biserica catolică. Atacul indulgenţelor a fost şi un atac în autoritatea papală. Papa era cel care „deschidea uşa către cer şi o închidea pe cea din iad”. Martin Luther nu a intenţionat niciodată să părăsească biserica catolică, ci a dorit doar să se întoarcă la rădăcinile ei biblice.

Biserica.

În 1521 Luther a scris împotriva lui Jerome Emser şi a declarat că papa este apostolul lui Satan. Luther a declarat că nu există o altă autoritate în biserică decât Scritptura şi Cristosul revelat de aceasta.

Luther a observat că Noul Testament descrie biserica ca şi o părtăşie şi nu o organizaţie. Membralitatea în această părtăşie nu este condiţionată de credinţă.

Politica Bisericească

Luther a afirmat că fiecare biserică este responsabilă de alegerea conducerii pastorale. Pentru a fi pastor trebuie doar să te comporţi ca atare. Nu este necesar nici o ordinare sau ritual special. Câmd o biserică cheamă un pastor în realitate este Cristos care îl cheamă. Luther nu privea ordinarea ca şi un sacrament. Era doar o afirmare publică.

Luther vedea slujirea pastorală la fel ca oricare altă slujire seculară.

Botezul

Luther privea botezul din două perspective: exterior şi interior.Spre deosebire de Biserica Catolică care învăţa că sacramentul este ex opere operato, Luther proclama faptul că botezul este gol fără credinţă.

Cina Domnului.

În primele zile ale Reformei, Luther menşinea ideea că Cina Domnului este suficentă pentru oameni dacă aceştia îl văd pe preot luând din pâine şi vin. Nu este necesar ca şi laicii să participe. Nu după multă vreme, Luther şi-a schimbat poziţia condamnând Roma că nu lasă pe popor să participe la Cină aşa cum este învăţătura Scripturilor.

Luther a revoluţionat eclesiologia germană, dar din păcate dorinţa lui de forma o biserică statală sau teritorială nu s-a potrivit cu învăţăturile sale. Problemele din biserică la care nu a găsit uşor răspunsuri l-a depărtat de ideea de congregaţionalism. În schimb, a înfiinţat electorii care la rândul lor desemnau „vizitatorii” care mergeau şi supravegheau ritualurile şi doctrinele din biserici. Astfel, era pregătită scena pentru o viitoare biserică statală. Melancthon a creat o teologie în armonie cu această biserică.

ECLESIOLOGIA REFORMATĂ

Zwingli a avut o viaţă plină de contradicţii. A trăit o viaţă dedicată lui Cristos dar era la brutal cu cei pe care îi considera duşmani. Se pare că stabilitatea politică şi succesul era înaintea credincioşiei faţă de Scriptură. Acest lucru se vede în poziţia lui faţă de botez. Zwingli a folosit botezul copiilor mici ca şi o armă politică împotriva anabaptiştilor care refuzau să-şi creştineze astfel copii. În 1526 a reuşit să obţină din partea autorităţilor din Zurich obligativitatea botezului pentru fiecare cetăţean. Astfel botezul a devenit o armă politică.

John Clavin a declarat că semnele participării în adevărata biserică sunt: credinţa adevărată, participarea la sacramente şi o viaţă creştinmă fără reproş. În eclesiologia lui Calvin discipliana este foarte importantă. El a respins ex opere operato. A promovat botezul copiilor mici cu toate că nu a putut găsi o bază solifă pentru aceasta.

ECLESIOLOGIA RADICALĂ / ANABAPTISTĂ

Fraţii elveţieni au continuat reforma lui Zwingli. Ei s-au întors la rădăcinile Noului Testament. Au fost dispuşi să plătească preţul martirajului pentru a se putea închina aşa cum considerau că Duhul Sfânt le cere. S-au multiplicat foarte repede şi au atins toată Europa.

Pentru anabaptişti biserica vizibilă este o comunitate de oameni regeneraţi care s-au botezat voluntar şi care s-au angajat să trăiască o viaţă sfântă şi disciplinată. Membrii acestei comunităţi îşi folosesc darurile spirituale pentru binele tuturor.

Ei nu au acceptat botezul copiilor mici.

Cine nu făcea parte din comunitate nu putea participa la Cină.

Oficiul Pastoral

Pastorul trebuia ales în conformitate cu scrierile apostolului Pavel ( 1 Tim.3:1-13 ). Păstorul putea fi susţinut şi financiar de către comunitate conform învăţăturii din 1 Cor.9:14.

Disciplina Bisericească.

Un aspect important în viaţa comunităţii fraţilor elveţieni era „regula lui Cristos” care era descrisă în Matei 18.

ECLESIOLOGIA REFORMEI ENGLEZE

Reforma în Anglia a început încet odată cu slujirea lui John Wycliffe. Două mari grupări s-au foramt din reforma englezească: anglicanii şi separatiştii.

Thomas Cranmer a fost cel care a început biserica protestantă în Anglia. El a încercat să se întoarcă la fundamentele biblice pentru practica bisericească dar uneori accepta şi mărturia părinţilor bisericeşti în locul Scripturii. El a văzut biserica şi statul ca fiind coechipieri în împărăţia lui Dumnezeu.

BAPTIŞTII

Un grup de separatişti conduşi de John Smyth şi Thomas Helwys au fost forţaţi să plece din Anglia prin anii 1607. Smith s-a auto-botezat şi împreună cu câţiva colaboratori au înfiinţat prima biserică baptistă în 1608.

Baptiştii au fost influenţaţi de anabaptişti şi au insistat asupra autonomiei bisericii. Datorită acestei autonomii, fiecare slujitor al bisericii trebuie ales de către biserică din cadrul bisericii. Au accentuat că modul biblic pentru botez este scufundarea, imersiunea. Nu au acceptat botezul copiilor mici, ci au încurajat botezul voluntar al credincioşilor. În ce priveşte Cina Domnului au urmat concepţia lui Zwingli care spune că elementele Cinei sunt simbolice. Cina este o masă în amintirea morţii Domnului Isus şi reprezintă unitatea credincioşilor.

CAPITOLUL PATRU

BISERICA ÎN ERA ŞTIINŢIFICĂ

BISERICA ÎN ERA ŞTIINŢIFICĂ

Biserica ortodoxă răsăriteană a intrat în era ştiinţifică într-o stare de stagnare. Era supusă loviturilor politice care veneau din partea musulmanilor şi a Imperiului turc dar şi din partea Bisericii Catolice. Era lovită şi de încercările de evanghlizare ale protestanţilor.

Biiserica catolică a început în sec.XII o luptă pentru putere. Galicanii erau loiali liderilor naţionalişti; ultramontaniştii erau suporteri autorităţii papale. Odată cu Revoluţia franceză galicanii au învins pe ultramontanişti.

PROTESTANTISMUL

Quakerii împărtăşeau concepţiile alviniste despre suveranitatea lui Dumnezeu şi depravarea omului dar aveau şi idei anabaptiste cum ar fi: separarea de lume, membralitatea voluntară.

George Fox este considerat tatăl quakerilor. El credea că biserica s-a găsit într-o stare de apostazie. Dar acum Cristos a revenit în Duh şi ăşi reânnoieşte biserica. Arma cu care biserica trebuie să lupte este sabia Duhului.

Pietismul

Pietismul a fost o reacţie împotriva decadenţei din Germania. Fondatorul pietismului a fost Philipp Jakob Spener ( 1635-1705 ). Acesta a avut un ucenic, August Hermann Francke. Cei doi au promovat ideile lor pietiste prin toată Germania: pietate personală, formarea unor grupuri mici care să încurajeze pietatea, citirea personală a Bibliei şi încurajarea laicilor la slujire.

Pietiştii au introdus programul de vizitare a membrilor din biserică. Păstorul trebuie să fie un păstor, nu un funcţionar.

Pietiştii au influenţat nu doar Lutheranismul german dar şi protestantismul.

Metodismul

Aşa cum germanii au reacţionat la corupţia din lutherannismul tradiţional, la fel englezii au reacţionat la religia tradiţională pe care o găseau uscată. John Wesley şi fratele său Charles erau studenţi la Oxford şi aparţineau unui grup pietist. Aceste grupuri se numeau la început „clubul sfânt”, iar apoi au primit denumirea de metodişti.

Schleiermacher

Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher este considerat tatăl teologiei moderne. A fsot influenţat de raţionalism şi romantism în teologia sa.

Despre Biserică.

El a respins idea de biserică vizibilă şi biserică invizibilă. O astfel de dihotomie nu poate să existe. El credea că datorită păcatului, în orice expresie a adevărului există o măsură de eroare. El credea că Duhul Sfânt poate să anuleze tot răul şi durerea aşa că biserica vizibilă şi cea invizibilă devin una singură.

Botez

Cu toate că a afirmat că nu exsită suport pentru botezul copiilor mici, el a continuat să susţină acest botez. Este responsabilitatea bisericii să îi aducă pe aceşti copii la o înţelegere deplină a Cuvântului.

Cina Domnului. Ea are două scopuri: să întărească relaţia cu Domnul şi relaţia cu ceilalţi din biserică. Nu există mare diferenţă între transubstanţiere şi consubstanţiere. El credea în creştinism ca fiind o trascedentoricărei denominaţii şi care putea fi abordat din mai multe direcţii. Aceasta a reprezentat portiţa deschisă spre liberalism.

CAPITOLUL CINCI

BISERICA ÎN SECOLUL XX

Teologii liberali sunt convinşi că având ca aliaţi tehnologia şi educaţia ei vor putea să cucerească noul mileniu.

Neo-ortodoxia

Neo-ortodoxia s-a născut atunci când Karl Barth a descoperit că educaţia lui liberală nu îl ajută msă facă faţă timpurile destul de grele ale primului război mondial. A decis să se îndrepte spre Biblie. Neo-ortodoxia era o cale de întoarcere spre teologia ortodoxă.

Emil Bruner

Nu a vrut să identifice biserica cu ceea ce Domnul Isus a avut în minte. Biserica este mult mai legalistă, instituţională şi complexă decât ceea ce a intenţionat Isus. Sacramentele sunt parte a bisericii nu a eclesiei. Brunner insistă asupra ideii de participare la slujire a tuturor credincioşilor. Nimeni nu este spectator, toţi sunt jucători.

Penticostalismul

A luat fiinţă în Los Angeles în anii 1906. La trezirea de pe Azuza Street au fost preoţi „botezaţi în Duhul”. Aceştia s-au întors acasă şi au adus această experienţă cu ei. Penticostalii şi carismaticii doresc o reântoarcere la biserica Noului Testament. Ai consideră foarte importantă Cina Domnului.

Evanghelismul

Fondatorii evanghelismului au crezut că se poate câştiga maimult dacă se dialoghează cu liberalii decât dacă sunt ignoraţi. Nu se schimbă înţelegerea teologică, ci se schimbă abordarea care este mai flexibilă.

Millard Erickson crede că biserica este o instituţie divină creată să realizeze voia lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt. Aceasta se realizează prin evanghelizare, părtăşie, închinare şi lucrare socială. Erickson respinge ideea că botezul oferă har. El nu este necesar pentru mântuire. Cina Domnului poate fi privită ca şi un sacrament în ideea că îi conferă participantului o relaţie mai adâncă şi mai intimă cu Mântuitorul.

Donald Bloesch afirmă nevoia bisericii de a se întoarce la fundamentele biblice. El este devastat de lipsa de unitate din sânul bisericii evanghelice şi se roagă pentru o vizitare nouă a Duhului Sfânt.

Charles Colson avertizează că materialismul degradează şi diluează mesajul creştin şi fisurează principiile biblice. Mentalitatea de consum ne spune că Isus este un prieten care vrea să ne dea fericirea şi împlinirea. Charles Colson mai avertizează asupra dezbrăcării bisericii de autoritatea ei. Membrii ei nu mai dau socoteală nimănui. Sae crede că creştinismul este o problemă individualistă. Colson afirmă adevărul unui creştinism care este o comunitate de oameni răscumpăraţi.

PARTEA 2

TEOLOGIA BIBLICĂ A BISERICII

CAPITOLUL 6

POPORUL LUI DUMNEZEU ÎN VECHIUL TESTAMENT

Este o eroare să crezi că Dumnezeu a respins Israelul în favoarea bisericii. Este la fel de greşit să crezi că Dumnezeu are două popoare: Israel şi Biserica şi pentru fiecare un scop diferit. Dumnezeu are doar un singur popor. Poporul lui Dumnezeu este văzut ca un pom masiv ale cărui rădăcini sunt înfipte adânc în credinţa lui Avraam, Isaac şi Iacov. Din acelaşi trunchi cresc ramuri pe care le numim „Israel” şi altele pe care le numim „biserica”. Unele ramuri sunt numite şi „Israel” şi „biserica” în acelaşi timp. Dumnezeu a tăiat ramurile din Israel care nu au crezut în El şi a altoit în locul lor neamuri care au crezut în El. Când timpul pentru neamuri se va termina, atunci acele ramuri din Israel vor fi altoite din nou în pom.

Israel: un popor al legământului

Un legământ este o obligaţie legală între două părţi. Când o parte este superioară alteia, legământul conţine reguli mult mai puternice din partea celui mai superior pentru cel mai inferior.

Istoria a demonstrat că Israel a fost incapabil să păstreze legământul cu Dumnezeu. Dumnezeu a propus un alt legământ care să nu fie impus în mod exterior ci să fie inscripţionat în inima şi sufletul oamenilor. Duhul Sfânt va fi cel care va ajuta pe oameni să se ţină de legământ.

CAPITOLUL 7

POPORUL LUI DUMNEZEU ÎN EVANGHELII

În lucrarea sa „A theology of the New Testament”, George Eldon Ladd avertizează asupra pericolului de a indetifica biserica cu împărăţia. Iată cele cinci afirmaţii pe care Ladd le face:

- Biserica nu este Împărăţia

- Împărăţia crează Biserica.

- Biserica mărturiseşte despre Împărăţie.

- Biserica este instrumentul Împărăţiei.

- Biserica este paznicul Împărăţiei.

Centrul mesajului Domnului Isus era „împărăţia lui Dumnezeu este aproape”. Scriitorii evangheliilor demonstrează intenţia Domnului Isus de a forma o comunitate sub domnia lui Dumnezeu şi reperzentată de Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos. Biserica este instrumentul Împărăţiei. Biserica cheamă pe oameni să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Cei care intră li se promite viaţă veşnică. Cei care fac parte din biserică sunt chemaţi să proclame împărăţia până când aceasta se va realiza în toată plinătatea.

CAPITOLUL 8

CONCEPŢIA APOSTOLICĂ DESPRE POPORUL LUI DUMNEZEU

Epistolele generale şi Apocalipsa au subliniat doi factori care au lucrat la formarea poporului lui Dumnezeu în timpul perioadei apostolice. Aceştia au fost: persecuţia şi răspândirea doctrinelor eretice. După distrugerea Ierusalimului în anul 70 AD, biserica s-a dezvoltat ca şi o comunitate separată de Iudaism. O comunitate care s-a întâlnit cu ostilitate din partea societăţii romane. De aceea, scriitorii epistolelor Evrei, 1 Petru şi Ioan subliniază foarte apăsat nevoia de unitate în biserică. Iacov arată importanţa susţinerii membrilor şi a purtării de grijă a nevoilor lor în cadrul bisericii. Au existat doi duşmani care s-au năpustit asupra bisericii: persecuţia (un duşman exterior) şi membrii falşi ( din interiorul bisericii ). Aceşti duşmani au făcut ca unitatea bisericii să fie de mare importanţă în perioada apostolică.

PARTEA 3

O TEOLOGIE SISTEMATICĂ A BISERICII

CAPITOLUL 9

ORIGINEA BISERICII

Când a luat fiinţă biserica?

În Vechiul Testament găsim biserica? Care este semificaţia cuvântului „biserică” în Vechiul Testament?

„Biserica” în Vechiul Testament

În Septuaginta cuvântul care traduce ekklesia este cuvântul evreesc qahal. Acesta se referă la o adunare de oameni, o congregaţie. Motivul acestei adunări poate fi unul politic, religios, social.

Un alt cuvânt folosit care este mai apropiat de „ekklesia” Noului Testament este edhah. Se referă la adunarea de oameni din faţa cortului întâlnirii ( Ex.33:7-11 ). Nu putem spune că în Vechiul Testament găsim noţiunea de ekklesie. Adunarea de oameni din Vechiul Testament se putea strânge pentru orice motiv. Deci nu era o adunare cu scop spiritual.

Poporul lui Dumnezeu

Israelul este numit „poporul lui Dumnezeu” la fel cum este numită şi biserica. Amândouă sunt parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Biserica a înlocuit Israelul până când scopul Lui cu neamurile va fi dus la îndeplinire. Atunci Israelul îşi va recăpăta locul lui de popor al lui Dumnezeu.

Formarea Bisericii

Biserica aparţine lui Dumnezeu. Cristos a venit în lume să însoţească Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru asta a strâns un grup de ucenici care să îl ajute la formarea bisericii. Acest grup nu reprezenta biserica. Ei reprezentau doar temelia Bisericii. Biserica este o părtăşie a urmaşilor lui Cristos creată de Duhul Sfânt în ziua Rusaliilor. Biserica a fost formată prin botezul de către Duhul Sfânt.

Deşi Biserica a început în Ierusalim, aceasta s-a răspândit în tot imperiul roman şi în foarte scurt timp biserica era găsită în fiecare colţ al lumi.

CAPITOLUL 10

NATURA BISERICII

Definirea Bisericii

Termenul ekklesia este folosit în Noul Testament pentru a descrie părtăşia credincioşilor după înviere. Nu este folosit pentru a descrie o clădire în care credincioşi se adună pentru închinare. Nu reprezintă nici o grupare de oameni care împărtăşesc o doctrină privată.

Biserica nu este o dublură a Israelului fizic al Vechiului Testament, ci doar a unei rămăşiţe care a rămas credincioasă Dumnezeului.

Biserica a fost aleasă de Dumnezeu. Biserica a fost creată de Dumnezeu prin acte supranaturale şi continuă să existe daor datorită faptului că Dumnezeu locuieşte în mijlocul ei.

Biserica este fomată din oameni care răspund lui Dumnezeu. Biserica are libertatea să apostazieze, pentru că dragostea lui Dumnezeu nu forţează pe nimeni la ascultare.

Domnia lui Cristos

Biserica este o părtăşie escatologică. Cristos a venit pe pământ ca şi un mesager al Împărăţiei lui Dumnezeu. Biserica este o comunitate escatologică care îşi are rpivirea aţintită spre gloria pe care Dumnezeu o va revela la sfârşitul vremurilor.

Biserica este trupul lui Cristos. Nu putem vorbi despre Biserică fără Cristos. Cristos este capul bisericii; şi pentru că este cap el este şi conducătorul bisericii.

Biserica este Mireasa lui Cristos. Analogia miresei este pentru a reprezenta relaţia pe care Dumnezeu o are cu poporul său.

Creaţia Duhului

Duhul Sfânt este cel care a coborât peste credincioşi în ziua Rusaliilor şi i-a adus într-o unitate a trupului. Biserica este controlată de Duhul Sfânt şi este împuternicită de locuirea Duhului Sfânt pentru orice slujire în folosul lui Dumnezeu. Ceeace oferă putere bisericii în închinare şi lucru este plinătatea Duhului Sfânt.

BISERICA ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

Natura Împărăţiei

Ce înseamnă „împărăţia lui Dumnezeu”?

O Împărăţie spirituală.

Unii cercetători cum ar fi Bernhard Weiss cred că Isus a intenţionat să stabilescă o împărăţie teocratică sub domnia Lui dar a fost derutat de cruce şi s-a îndreptat spre o împărăţie spirituală. Această inteţie nu o găsim în Noul Testament. Întotdeauna Isus a vrut o împărăţie spirituală ( Matei 5:3-12; Matei 9:14-17 ).

O împărăţie universală.

Această împărăţie se întinde dincolo de graniţele Israelului. Universalitatea împărăţiei Lui a fost declarată şi de marea trimitere, „să faceţi ucenici din toate neamurile..”

O împărăţie „aproape, dar nu încă”.

Un studiu al Noului Testament ne arată că împărăţia lui Dumnezeu este o realitate prezentă dar şi viitoare. Credinţa în Isus Cristos ne salvează acum şi aici, dar mântuirea este şi în viitor când păcatul ca fi distrus definitiv.

BISERICA VIZIBILĂ ŞI INVIZIBILĂ

Biserica catolică şi cea Ortodoxă crede că nu există o biserică invizibilă. Adevărata biserică a fost şi întotdeauna va fi vizibilă. Criteriu de evaluare a adevăratei biserici este apostolicitatea. Numai o biserică care se bazează pe succesiunea apostolică este autentică. Biserica adevărată se bezează pe autoritatea şi învăţătura apostolilor.

De cealaltă parte, se află părerea că angajamentul personal faţă de Cristos te poate face un creştin. Biserica este o adunare de oameni regeneraţi. Membralitatea este de foarte puţină importanţă. Cineva poate fi parte dintr-o organizaţie, grup mic în casă, capelă nondenominaţională şi să facă parte în acelaşi timp şi din biserica invizibilă.

Există însă între aceste două extreme o părere suţinută de grupările reformate. Ea spune că membralitatea în biserica invizibilă vine doar prin credinţa în Isus Cristos. Un adevărat membru în biserica lui Cristos nu va neglija nici membralitatea în biserica locală, nici Cina Domnului sau Botezul.

CAPITOLUL 11

MISIUNEA BISERICII

Atunci când examinăm Noul Testament, găsim patru cuvinte care descriu natura misiunii bisericii.

1. Mărturia: Misiunea de a mărturisii.

Misiunea primară a bisericii de-a lungul vremurilor a fost de a mărturisi despre lucrarea lui Isus Cristos. Mărturia pe care o poartă biserica nu este despre ea, ci despre Domnul Isus. Această mărturie este înrădăcinată în istorie. Proclamarea crucii, ca un fapt istoric, este necesară pentru a-L prezenta pe cel ce a fost răstignitz pe crucea Golgotei ca fiind aSalvatorul şi Mântuitorul de astăzi. Deci, biserica mărturiseşte nu doar despre Cristosul istoric dar şi despre un Cristos viu şi real în viaţa noastră.

Mărturia trebui făcută nu doar prin vorbe ci şi prin fapte. Lumea pierdută nu poate accepta mântuirea vestită de Evanghelie dacă predicarea nu este însoţită şi de trăire.

2. Diaconia: Misiunea de a sluji

Domnul Isus a spus: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii ( Ioan 13:34 ).Biserica Noului Testament a demonstrat această slujire la strângerea de ajutoare pentru biserica din Ierusalim. Această colectă este menţionată în 1 şi 2 Corinteni, Galateni şi Romani. Apostolul Pavel menţionează această misiune a bisericii în multe locuri ( Rom.1:1; 2 Cor.3:6; Gal.1:10; Filip.1:1 ).

3. Koinonia: Misiunea de a sta în părtăşie.

Cuvântul grecesc koinonia înseamnă „a avea ceva în comun”, „a împărţi cu cineva”. În Noul Testament jumătate din textele în care apare cuvântul koinonia se referă la lucrurile spirituale iar cealaltă jumătate la lucrurile materiale.

Fundamentul acestei părtăşi este aceeaşi credinţă în Isus Cristos.

Sunt doi duşmani care lovesc în această expresie a părtăşiei din biserică. Primul este individualismul iar al doilea este instituţionalismul.

4. Liturgia: Misiunea de a se închina.

Creştinii sărbătoresc răscumpărarea lor şi se închină Sfintei Treimi care a făcut posibil salvarea lor. Lauda, rugăciunea, dărnicia sunt elemente ale recunoştinţei credincioşilor.

CAPITOLUL 12

SLUJBA BISERICII

Slujirea fundamentală a bisericii este descrisă de apostolul Pavel ca fiind „slujba împăcării”.

„Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Cristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări” ( 2 Cor.5:18-19 ).

Slujba împăcării este slujba fundamentală a bisericii pe care se clădeşte orice altă slujbă a bisericii. Fără ea, orice altă slujbă este irelevantă.

SLUJBELE CARISMATICE ALE BISERICII

Duhul Sfânt pregăteşte fiecare persoană din biserică pentru slujire oferindu-le un dar special. Scopul darurilor este ca tot trupul să fie întărit şi încurajat.

Cea mai lungă listă a darurilor spirituale o găsim în 1 Cor.12:8-10. Sunt nouă daruri listate aici:

- vorbire despre înţelepciune

- vorbire despre cunoştinţă

- darul credinţei

- darul tămăduirilor

- darul minunilor

- proorocia

- deosebirea duhurilor

- vorbirea în felurite limbi

- tălmăcirea limbilor

Alte liste mai găsim şi în 1 Cor.12:28, Romani 12:6-8, Efeseni 4:11 şi 1 Petru 4:11.

Ce este important să observăm este că abilitatea de slujire a fiecărui credincios este oferită de către Duhul Sfânt.

SLUJBELE SPECIALIZATE ÎN BISERICĂ

În Efeseni 4:11 sunt menţionate patru slujbe menite pentru echipare şi conducere.

„Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii prooroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii păstori şi învăţători.”

Apostolii

Prima categorie de slujitori care au menirea de a echipa pe alţii. Apostolii au fost trimişi pentru a aşeza adevărurile Evangheliei. Metoda principală era predicarea. Chiar dacă foloseau ca metodă şi exorcizarea, predicarea rămâne metoda de bază a apostolilor.

Profeţii

Profeţii au fost aşezaţi în biserică pentru a vorbi în numele lui Dumnezeu în anumite situaţii şi circumstanţe speciale. Adevărata profeţie nu va contrazice niciodată Cuvântul Scripturilor.

Evangheliştii

Chiar dacă fiecare credincios este chemat să fie un martor ( ceeace înseamnă şi evanghelizare ), există o slujire specială de evanghelist în biserică. Un evanghelist este unul care îşi exersează darul cu o putere şi o măsură specială. O face zi de zi cu regularitate.

Oficiul pastoral

Termenii: pastor, bătrân şi priveghetor sunt aspecte ale aceleaşi slujbă. Liderul unei biserici trebuie să fie şi păstorul turmei, şi cel care hrăneşte turma, şi cel care păzeşte turma şi cel care caută ce este pierdut sau căzut.

Diaconatul

Cuvântul „diacon” vine de la grecescul care înseamnă slujitor. În Faptele Apostolilor capitolul 6:1-6 găsim originea diaconatului. Aceştia erau responsabili de distribuirea ajutoarelor materiale săracilor şi celor în nevoie. Se înţelege că „darul ajutorărilor” din 1 Cor.12:28 şi „cei care se ostenesc între voi” din 1 Tes.4:12 sunt referiri la diaconi.

Ordinarea

Chuar dacă toţi credincioşii sunt chemaţi la slujire, cei care sunt angajaţi în slujiri specializate au o chemare specială. Această cheamre specială are două aspecte: una interioară şi alta exteriară. Chmearea interioară se referă la indicaţii providenţiale, sau revelaţii speciale din partea lui Dumenzeu. Chemarea exteriară este chemarea care vine din partea unei biserici locale.

Fisher Humphreys a distins patru diferite păreri despre semnificaţia ordinării:

6. ordinarea ca şi un sacrament ( părere împărtăşită de Biserica Catolică şi Ortodoxă )

7. ordinarea ca şi autorizaţie

8. ordinarea ca şi instalare

9. ordinarea ca şi confirmare şi binecuvântare.

Forma de guvernare în Biserică

Scriptura nu oferă nici un suport pentru vreo formă de guvernare. Singurele pasaje care vorbesc despre acest subiect sunt 1 Timotei 3:1-13 şi Tit 1:5-9. Noul Testament însă oferă principii pe care le putem aplica la forma de guvernare. Bazat pe învăţătura biblică o formă de guvernare democratică sau reprezentativă este forma care permite bisericii să funcţioneze aşa cum Dumnezeu a dorit.

CAPITOLUL 13

MEMBRALITATEA ÎN BISERICĂ

Pentru că biserica include doar cei născuţi din nou, membralitatea este limitată celor care sunt destul de maturi să îl numească pe Isus ca şi Mântuitor personal.

Botezul

Botezul este ritualul de iniţiere în biserică. Este un semn exterior a vieţii regenerate. Cei care pot primi botezul sunt doar cei care s-au pocăit de păcate şi şi-au predat viaţa Domnului Isus. Aceasta exclude copii mici. Modul corect de oficiere a botezului este imersiunea, singura formă compatibilă cu simbolistica actului.

Cina Domnului

Cina Domnului reprezintă unitatea credincioşilor în unire cu Cristos. Asta înseamnă că oricine creează diviziune în trupul lui Cristos este pasibil cu excluderea de la Cina Domnului. Viaţa regenerată şi ascultarea sunt condiţii pentru participare la Cina Domnului. Biblia nu menţionează frecvenţa participării la Cină. Ea poate fi administrată regulat tuturor celor care fac parte din biserică şi împlinesc condiţiile necesare.

CAPITOLUL 14

UNITATEA BISERICII

Spiritul de comunitate atrage mulţimea de necredincioşi.

Sunt câteva scenarii pentru a creea unitate în rândul bisericii:

- Unitatea bisericii invizibile. Problema acestui scenariu este că lumea necredincioasă nu vede această biserică invizibilă. Ea o vede doar pe cea vizibilă.

- Unitatea cooperativă. Ecumenismul este o formă de unitate. Dar un pericol al ecumenismului este tendinţa spre compromisul bazat pe „cel mai mic numitor comun al tuturor grupărilor implicate”. Evanghelicii preferă să rămână „înguşti la minte” dar să rămână corecţi faţă de Scriptură.

- Armonia spirituală. Criteriul de unificare este cel al inimii, al dorinţei de a fi cu oricine este sincer faţă de Dumnezeu.

- Uniunea confesională. Acesta este un impuls natural dar în acelaşi timp unu7l distructiv.

- Aceeaşi practică şi crez.

- Unitatea organică. În aceste uniuni se pierde fundamete şi principii vitale fără de care denominaţia respectivă nu îşi mai are sensul.

- Cea mai mare barieră în calea unităţii este bariera teologică.

PARTEA 4

O TEOLOGIE PRACTICĂ A BISERICII

CONCLUZII: O TEOLOGIE PRACTICĂ A BISERICII

A fi trupul lui Cristos

Un studiu al Noului testament ne va descoperi faptul că biserica a fost caracterizată de unitatea ei. Indiferent de statutul social, economic, rasial, toţi membrii erau egali. Conducerea bisericii de astzăzi trebuie să găsească soluţii pentru a deschide biserica pentru toţi cei ce doresc să intre în ea.

Biserica demonstrează că este trupul lui Cristos numai dacă reflectă atitudinea Domnului faţă de cei săraci şi necăjiţi.

Ucenicizarea merge dincolo de evanghelizareCredincioşii trebuie să fie învăţaţi în taote aspectele vieţii să trăiască conform învăţăturii Domnului Isus.

Lucrarea Bisericii

Închinarea este înaintea lui Dumnezeu. Această închinare trebuie să fie făcută cu rânduială (1 Cor.14:40; 1 Cor.14:33 ). Planificarea trebuie să existe în închinarea din biserică. Închinarea trebuie să fie şi spontană ( 2 Cor.3:17 ). Închinarea trebui să includă cât mai mulţi participanţi. Nu biserica reprezintă audienţa, ci Dumnezeu este audienţa.

Biserica nu este doar o biserică care se închină ci este şi un popor care creşte în credinţă şi dragoste. O metodă eficientă şi populară este grupul mic.

Căştigarea altor suflete este o altă lucrare a bisericii. Această lucrare este un act de ascultare faţă de Marea Trimitere.

Unitatea Bisericii

Unitatea Bisericii trebuie să înceapă cu fiecare membru în parte. Unitatea dintre credincioşi trebuie să fie bazată pe elementul istoric al unităţii: Evanghelia. Dragostea noastră pentru Cristos ne obligă să facem măcar eforturi spre o astfel de unitate.