Ambasadorul

"Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos"

Archive for the day “ianuarie 16, 2008”

Semănăm într-un anotimp şi culegem în altul


„Şi ce dacă mai trag câte o minciună din când în când?”„ Şi ce dacă mai fumez câte o ţigară? Am după ce să mă pocăiesc”.

„Şi ce dacă ..?”

Încurajaţi fiind de o suită de predicatori populişti care proclamă o evanghelie uşoară, ieftină şi pragmatică, găsim mulţi care speră că stilul de viaţă din timpul săptămânii nu îi va ajunge din urmă.

Dar întotdeauna ne întâlnim cu ceea ce semănăm. Întotdeauna. Este o lege divină!

Roma nu a fost clădită într-o zi.

Florile nu cresc într-o singură zi.

Înţelepciunea nu o capeţi peste noapte.

Copii nu cresc mari într-o săptămână.

Culesul niciodată nu vine imediat semănatului.

Există un anotimp pentru asta. Semeni acum, dar culegi altădată.

Ştii care este cea mai mare reuşită a diavolului?

Iată care cred eu că este cel mai mare succes al Diavolui: este atunci când reuşeşte să te convingă că păcatul înfăptuit nu a adus nimic rău peste tine. Că nu s-a întâmplat nimic!

„Vezi, ce s-a întîmplat? Nimic! Şi ţi-ai făcut atâtea procese de conştiinţă! Pentru ce? Pentru nimic! Ce s-a întâmplat dacă ai făcut ce ai făcut? Nimic rău! Stai liniştit!”

Dar „mincinosul” nu îţi spune adevărul. Adevărul este că ai pus o sămânţă.

Da, într-adevăr nu vezi acum rezultatele, dar ele vor veni cu siguranţă.

Biblia vorbeşte atât de clar despre asta:

„ Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău. Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruieşte multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El.” ( Ecles.8:11-12 )

Eiiii, ce părere ai?

Crezi că există soluţii „la minut” pentru conflicte de-o viaţă?

Crezi că există fericire „instant” ?

O agapă de pomană


Am vorbit astăzi cu un păstor din ţară care mi-a spus că a stat de vorbă cu credincioşii din biserică să renunţe la masa de după înmormântare. Se pare că acest subiect era să pornească o a doua revoluţie în satul respectiv. Mare vâlvă, mare tevatură. Cum adică? Să nu mai fie masă după mort? Nuuuu se poate aşa ceva!

L-am întreabat curios: „Şi? Şi cum a rămas până la urmă?” Răspunsul păstorului a venit: „Păi, a rămas tot cum au vrut ei. Cu masă la mort.”

Aşa că după ce am auzit de această tătăşenie, mi-am adus aminte de unul din ofurile mele din slujirea pastorală: POMENILE POCĂIŢILOR! Ooo, scuzaţi-mă vă rog….am uitat că nu sunt pomeni….sunt MESE DE DRAGOSTE!….Mda…! Adică un fel de agape!

Numai că nu ştiu cum se face că ne loveşte aşa duhul de milostenie şi de dragoste pentru tot satul ( sau toată biserica ) numai atunci când ne moare cineva din familie. Aşa ca din senin, ne „plesneşte” dragostea pentru săteni şi vecini. Sunt ferm convins că nu este vorba de o agapă. Nu avem de a face cu o „masă de dragoste”. Este o pomană în toată regula.

Eu nu am auzit ca o familie să stea la uşa bisericii, într-o duminică obişnuită şi să invite pe toţi la căminul cultural, acolo unde, ei au pregătit o masă pentru toată lumea. De ce? Aşa din dragoste. Este doar o masă din dragoste. „Vă rog să nu ne refuzaţi. O facem din dragoste pentru Domnul şi pentru voi. Ne-a binecuvântat Domnul şi vrem să dăm şi altora din ce El ne-a oferit. Este o agapă. Toată lumea este invitată.” Aţi auzit voi aşa ceva? Eu încă nu.

Ne uităm cu toţi la familia „în suferinţă” şi le plângem de milă, îi vedem cum bocesc şi se tânguiesc după cel ce le-a fost drag şi apropiat, iar apoi după 2 ore ne aşezăm cuminţi la masă şi aşteptăm ca aceleaşi persoane cu ochii roşi de plâns să ne servească masa. Pentru mine este o situaţie de-a dreptul ciudată.

Poate ar trebui să fie invers. Noi, cei care nu am păţit nimic, ar trebui să facem o listă şi să ne programăm să facem mâncare pentru familia „greu încercată” pentru următoarele 2 săptămâni. Să le luăm de-o grijă. De ce? Cum de ce? Din dragoste pentru ei. O masă de dragoste oferită unei familii îndoliate. Nu vi se pare mai normal şi mai creştineşte?

Să nu mai vorbesc de aspectul igienic pe care îl consider acum secundar, dar pentru unii foarte important. Uneori mirosul de sarmale şi ciorbă se combină cu mirosul de formol şi garoafe. Iertaţi-mă, dar asta e o combinaţie „mortală”. Şi chiar că nu mai vreau să amintesc şi de serile din priveghi unde ai impresia că cei prezenţi atunci au descoperit gogoaşa, cozonacul şi sucul. Şi astea toate sunt servite în jurul „repauzatului” galben-vineţiu.

Tot nu înţeleg care sunt motivaţiile pentru care credincioşii evanghelici continuă să ofere „mese de dragoste” după înmormântare? Ce fel de texte biblice aduc ca şi argument? Care sunt explicaţiile acestor „agape de pomană”?

Înţeleg că sunt rude venite de la sute de kilometri care tebuiesc să mănânce. Şi poate vreun predicator care a fost invitat de undeva de departe special să predice. Este o masă între rude care s-au întâlnit cu prilejul înmormântării. Ce caută vecinul care stă la două case depărtare? Nu înţeleg.

Iată câteva argumente pe care eu le-am întâlnit:

– Gura lumii. Ce o zice lumea dacă nu dau masă? ( Ce o să zică? Că suntem diferiţi de ei! Şi asta e greşit? )

O să creadă lumea că sunt sărac. ( Şi contează ce crede lumea? Nu contează oare mai mult ce crede Dumnezeu? )

Vrem să fim o mărturie pentru cei nepocăiţi. (Cum? Făcând ce fac şi ei? Atunci hai să facem tot ce fac ei la înmormântare. Să repetăm aceste mese la 40 de zile şi în fiecare an timp de 7 ani. Să avem colivă şi vin. Mere şi covrig. Batiste şi lumânări. Icoană pe pieptul mortului. În loc de „pace” am putea spune „bogdaproste”. Dacă am face aşa am fi o mai bună mărturie pentru ei? 😦

Navigare în articole

%d blogeri au apreciat: