O agapă de pomană
Am vorbit astăzi cu un păstor din ţară care mi-a spus că a stat de vorbă cu credincioşii din biserică să renunţe la masa de după înmormântare. Se pare că acest subiect era să pornească o a doua revoluţie în satul respectiv. Mare vâlvă, mare tevatură. Cum adică? Să nu mai fie masă după mort? Nuuuu se poate aşa ceva!
L-am întreabat curios: „Şi? Şi cum a rămas până la urmă?” Răspunsul păstorului a venit: „Păi, a rămas tot cum au vrut ei. Cu masă la mort.”
Aşa că după ce am auzit de această tătăşenie, mi-am adus aminte de unul din ofurile mele din slujirea pastorală: POMENILE POCĂIŢILOR! Ooo, scuzaţi-mă vă rog….am uitat că nu sunt pomeni….sunt MESE DE DRAGOSTE!….Mda…! Adică un fel de agape!
Numai că nu ştiu cum se face că ne loveşte aşa duhul de milostenie şi de dragoste pentru tot satul ( sau toată biserica ) numai atunci când ne moare cineva din familie. Aşa ca din senin, ne „plesneşte” dragostea pentru săteni şi vecini. Sunt ferm convins că nu este vorba de o agapă. Nu avem de a face cu o „masă de dragoste”. Este o pomană în toată regula.
Eu nu am auzit ca o familie să stea la uşa bisericii, într-o duminică obişnuită şi să invite pe toţi la căminul cultural, acolo unde, ei au pregătit o masă pentru toată lumea. De ce? Aşa din dragoste. Este doar o masă din dragoste. „Vă rog să nu ne refuzaţi. O facem din dragoste pentru Domnul şi pentru voi. Ne-a binecuvântat Domnul şi vrem să dăm şi altora din ce El ne-a oferit. Este o agapă. Toată lumea este invitată.” Aţi auzit voi aşa ceva? Eu încă nu.
Ne uităm cu toţi la familia „în suferinţă” şi le plângem de milă, îi vedem cum bocesc şi se tânguiesc după cel ce le-a fost drag şi apropiat, iar apoi după 2 ore ne aşezăm cuminţi la masă şi aşteptăm ca aceleaşi persoane cu ochii roşi de plâns să ne servească masa. Pentru mine este o situaţie de-a dreptul ciudată.
Poate ar trebui să fie invers. Noi, cei care nu am păţit nimic, ar trebui să facem o listă şi să ne programăm să facem mâncare pentru familia „greu încercată” pentru următoarele 2 săptămâni. Să le luăm de-o grijă. De ce? Cum de ce? Din dragoste pentru ei. O masă de dragoste oferită unei familii îndoliate. Nu vi se pare mai normal şi mai creştineşte?
Să nu mai vorbesc de aspectul igienic pe care îl consider acum secundar, dar pentru unii foarte important. Uneori mirosul de sarmale şi ciorbă se combină cu mirosul de formol şi garoafe. Iertaţi-mă, dar asta e o combinaţie „mortală”. Şi chiar că nu mai vreau să amintesc şi de serile din priveghi unde ai impresia că cei prezenţi atunci au descoperit gogoaşa, cozonacul şi sucul. Şi astea toate sunt servite în jurul „repauzatului” galben-vineţiu.
Tot nu înţeleg care sunt motivaţiile pentru care credincioşii evanghelici continuă să ofere „mese de dragoste” după înmormântare? Ce fel de texte biblice aduc ca şi argument? Care sunt explicaţiile acestor „agape de pomană”?
Înţeleg că sunt rude venite de la sute de kilometri care tebuiesc să mănânce. Şi poate vreun predicator care a fost invitat de undeva de departe special să predice. Este o masă între rude care s-au întâlnit cu prilejul înmormântării. Ce caută vecinul care stă la două case depărtare? Nu înţeleg.
Iată câteva argumente pe care eu le-am întâlnit:
– Gura lumii. Ce o zice lumea dacă nu dau masă? ( Ce o să zică? Că suntem diferiţi de ei! Şi asta e greşit? )
– O să creadă lumea că sunt sărac. ( Şi contează ce crede lumea? Nu contează oare mai mult ce crede Dumnezeu? )
– Vrem să fim o mărturie pentru cei nepocăiţi. (Cum? Făcând ce fac şi ei? Atunci hai să facem tot ce fac ei la înmormântare. Să repetăm aceste mese la 40 de zile şi în fiecare an timp de 7 ani. Să avem colivă şi vin. Mere şi covrig. Batiste şi lumânări. Icoană pe pieptul mortului. În loc de „pace” am putea spune „bogdaproste”. Dacă am face aşa am fi o mai bună mărturie pentru ei? 😦
Ambasadorul 
De acord cu tot.
Am o intrebare intr-un cadrul diferit putin. Suntem la un priveghi, moare o sora pocaita, dar familia nu e pocaita. In timp ce noi ne rugam si cantam acolo, ei pregatesc ceva de zor. Stiu ca e ca la colinda, cand noi cantam si gazda fuge prin camara, nu asta vreau sa zic. Intrebarea mea, care tine de etica crestina intr-un sens, este – ce sa fac, sa iau o bucata de cozonac si un pahar cu suc?
Am fost recent in situatia asta. Am refuzat politicos. Totusi, am vazut cum au fost refuzati oamenii aia. Atunci mi-a venit in minte problema asta, pe care o consider importanta. Nu vreau sa-i jignesc. Desigur, problema se poate rezolva in mai multe feluri si sunt multe pareri. Imi poti raspunde?
„Ei s-au alipit de Baal-Peor, şi au mâncat vite jertfite morţilor.
Au mâniat astfel pe Domnul prin faptele lor, şi o urgie a izbucnit între ei.
Ps.106:28,29
Ce-au mancat?
Cum a reactionat Domnul?I-a aplaudat?
!!!Sa nu-mi spuneti, domnilor, ca in versetul 28 e un limbaj poetic, figurativ si nimic mai mult!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
vad ca argumentele pe care le-ati intalnit sunt de domeniul „ce si cum zice lumea” si nici pe departe „ce si cum ne invata Biblia”. cred ca multi nici nu isi pun problema de ce fac asa, ci doar se conformeaza turmei, fara sa gandeasca prea mult la semnificatii. dar nu va faceti probleme, am vazut si auzit si altele, de ex: mai nou spunem si noi „Dumnezeu sa-l ierte” cand intram in casa fam indoliate(probabil tot pt ca „asa se zice”) 😦
Sănducu,
am fost în situaţii de genul ăsta de multe ori.
Şi hai să fim serioşi, nimeni din familie nu crede că noi am venit cu colindul 🙂 acolo. Nu de asta ne servesc cu cozanac şi suc.
Dar apostolul Pavel ne spune despre o astfel de situaţie: stai la masă cu un necredincios şi cu un frate de al tău. Fratele este întors de curând la credinţă. Necredinciosul vă serveşte cu carne jertfită idolilor. Tu ce faci? Mănânci să nu îl refuzi pe necredincios sau nu mănânci să îi respecţi cugetul fratelui tău? Apostolul spune: să nu mâncaţi din pricina cugetului.
1 Cor.8 şi 1 Cor.10
Trebuie să fim policoşi dar fermi. Eu refuz întotdeauna. Şi am văzut fel de fel de reacţii. Şi chiar le spun familie că noi nu obişnuim să facem astfel de pregătiri. Dar, „sfatul” vecinilor şi a rudelor este mai puternic decât al nostru.
O altă, problemă: dacă „mortul” a fost pocăit, serviciul de priveghi şi de înmormântare este responsabilitatea noastră. Da? Asta cu acordul familiei ( care am înţeles că este nepocăită). Da? Ce s-ar întâmpla dacă eu ca şi pastor şi responsabil cu conducerea serviciului de înmormântarea aş spune familie: „dacă văd mâncare la priveghi şi înmormântare, nu mai oficiez serviciul de înmormântare! Noi nu dăm mâncare la oameni la morţi!” Ce s-ar întâmpla? U cred că ar mai da mâncare. Dar facem noi aşa? Nu, deşi am putea. În schimb noi ne facem că nu vedem, refuzăm politicos şi tot noi suntem emoţionaţi că poate se supără familia! Nu cred că este cazul. Cred că suntem destul de finuţi şi toleranţi şi uneroi suntem năpădiţi în propriile noastre slujbe de ritualuri străine nouă pe care le acceptăm doar „de dragul lor”.
Ai auzit vreodată de vreo înmormântare ortodoxă, la care familia era pocăită, şi preotul să spună familiei: vor veni şi pocăiţi la înmormântarea noastră, hai să facem şi cum fac ei ca să nu se supere? Nu! Nu este loc de compromis acolo. La noi este!
Problema însă nu este la familia nepocăită, care de cele mai multe nu ştiu cum obişnuim noi să facem, şi de asta fac cum ştiu ei, nefiind acolo cineva dintre noi care să-i îndrume sau fiind sfătuiţi să facă mâncare chiar de „pocăiţii noştri”.
Problema este la noi. Unii servesc cozonacul, alţii nu! Familia ce să mai creadă?
Sami,
ţine-o tot aşa! Sper să te audă cât mai mulţi!!
Hani,
iată cât de relevanţi am devenit. Atât de relevanţi încât nu ne mai deosebim cu nimic de cei din lume. Ne-am pierdut prin mulţime ….
Oooo, sigur că avem motive serioase de îngrijoare!… şi de post şi rugăciune!
Harul Lui cu noi toţi!
Multumit de raspuns. nou for da cuesthions
Pingback: POcăiții și POmenile | Ambasadorul