Ambasadorul

"Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos"

Archive for the month “septembrie, 2008”

Îl iubesc pe Domnul Isus până la iad…!


Stăteam de vorbă într-o seară cu Lucas. Şi printre altele l-am întrebat dacă îl iubeşte pe Domnul Isus.

„Da!” a venit răspunsul lui foarte scurt şi sigur.

„Cât de mult?” – am continuat eu să-l întreb.

„Îl iubesc pe Domnul Isus până la iad!”

Pentru câteva secunde am intrat în panică! Am amuţit! Dar imediat mi-am revenit! Mi-am revenit pentru că mi-a plăcut! Chiar mi-a plăcut şi l-am considerat un răspuns corect! 

Aşa este! Cerul trebuie să fie aproape de noi, aproape de inima noastră. Cerul trebuie să fie ÎN noi! Aşa că nu este o distanţă prea mare. Cerul este în căsniciile noastre. Cerul trebuie să  fie în biserica noastră. Noi suntem nişte cetăţeni ai cerului.

Deci, Lucas a avut dreptate. Cea mai lungă distanţă este dintre noi şi….Iad!

Atunci şi eu îl iubesc pe Domnul Isus până la iad …. şi înapoi! 🙂

Să ajuţi pe cineva să moară – 2


Să nu credeţi că vorbesc despre subiectul morţii în şagă! Am întâlnit persoane foarte credincioase care ştiau că mor şi au recunoscut că uneori le este tare, tare greu. Dar întrebarea mea rămâne. Când stăm în prezenţa celor care se apropie în mod evident de momentul morţii, e bine să vorbim despre moarte sau nu?

De ce nu?

Chiar credem că ei nu realizează că nu sunt bine şi că nici nu se fac mai bine? Credem că nu văd felul cum prietenii sau rudele care intră în cameră vorbesc cu ei?

Aţi fost vreodată în vizită la cineva operat de apendicită sau cu piciorul în gips? Cum aţi vorbit cu el? Normal! Şi fără prea multă sfială. Dar atunci când aţi vizitat pe cineva bolnav de cancer? Atitudinea se schimbă radical şi uneori involuntar! Credeţi că ei nu sesizează aceste schimbări?

Eu cred că mulţi dintre cei bolnavi cu boli terminale ştiu că nu se vor face bine. Dar decid să intre în jocul acesta al prefacerii de dragul celor din jur.

Dacă eu aş fi un muribund cred că aş prefera să mi se spună clar că „clipa plecării mele este aproape”. Cred că o astfel de ştire ( bineînţeles spusă într-o manieră caldă şi pastorală ) ar putea  deveni un moment de uşurare pentru mine. Nu mai trebuie să joc nici un rol. Nu trebuie să mă prefac puternic de dragul soţiei sau copiilor, rudelor, părinţilor sau celor din biserică! Nu mai trebuie să mă port după aşteptările celorlalţi. Iar cei din jurul meu nu mai sunt stresaţi cu fabricarea unor pretexte care să fie cât de cât credibile!

Aş vrea să ştiu pentru ca să mă pot pregăti pentru „plecare”. Sunt ceva „bagaje” de făcut. Nu credeţi? Poate probleme legale, notariale.

Cu siguranţă că vor fi lucruri spirituale de rezolvat. Ceva telefoane de dat sau vizite de făcut. Vreau să mai pot predica în biserică. Dar să predic ştiind că sunt utimele predici pentru fraţii mei. 

Aş vrea să ştiu că mor pentru a avea ocazia să-mi iau la revedere de la cei dragi. Vreau să profit de timpul în care mai sunt apt pentru a vorbi. Vreau timp calitativ să-mi iau la revedere. Vreau să le dau ocazia celor din casa mea să vorbească cu mine şi poate să-mi spună ce au pe inimă. Am întâlnit prea multe cazuri de persoane care au regretat că nu au spus niciodată părinţilor sau altora care au murit „te iubesc” sau „mulţumesc pentru ce ai făcut pentru mine”. La înmormântare e prea târziu şi coroana de flori oricât de scumpă nu ajută cu nimic!

Cred că o parte din frica de a vorbi despre moarte cu cei care se îndreaptă spre ea este că nici nu ştim ce să spunem. Mai bine vorbim despre meciul de fotbal, despre biserică sau despre lucruri obişnuite.

Am vizitat săptămâna trecută o soră din biserica noastră care este bolnavă de cancer şi ea ştie asta. Despre ce am vorbit?

În primul rând am asigurat-o că nu este singură. Că întreaga biserică este alături de ea în rugăciune. Cred că nimeni nu vrea să moară singur. Aşa că i-am spus sorei că dacă se simte foarte rău şi vrea să fiu alături de ea să mă anunţe şi voi veni imediat să-i fiu alături.

Am vorbit despre durerile pe care le are. Nu este nici lipsă de credinţă şi nici laşitate să se recunoască că sunt dureri cumplite şi că ne este frică de durere.

Am ascultat tot ce sora noastră a vrut să-mi povestească. Am ascultat-o şi cu urechile dar şi cu ochii. Cei bolnavi se simt singuri deseori şi sunt momente când vor să povestească. Nu doar despre boală, perfuzii şi doctori. Am povestit cu sora despre momentele frumoase petrecute la biserică. Ne-am amintit despre vremea când mergea drum lung la biserica veche de la capătul oraşului. Am povestit despre vremea când soţul ei trăia.

Am vorbi despre serviciul de înmormântare. Ce bucurie a avut sora când a aflat că fanfara va cânta şi vom predica Evanghelia pe strada ei. „Frate Adi, ce bucuroasă sunt. Mor liniştită” – au fost cuvintele ei.

Am vorbit despre prezenţa lui Dumnezeu acolo în cămăruţa ei şi de promisiunile lui Dumnezeu pentru noi.

Dar partea cea mai frumoasă este atunci când vorbim despre cer. Despre gloria care ne aşteaptă. Despre locaşurile pregătite de Domnul pentru noi. Despre întâlnirea cu Mântuitorul. Am citit Apocalipsa 21. Am vorbit despre felul cum Domnul Isus ne va şterge orice lacrimă şi orice durere. Vom avea trupuri de slavă.

Ştiţi cum s-a rugat sora noastră la sfârşitul întâlnirii?

„Doamne, mi-e tare dor de Casă! Vreau Acasă!”

Apostolul Pavel vorbeşte cu bucurie despre „clipa plecării”. Nu o vede ca o înfrângere. Ci ca pregătire pentru momentul încununării. Iată ce spune apostolul Pavel: „sunt strâns din două părţi: aş vrea să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine.” Filipeni 1:23

Moartea este o mutare la domiciliul nostru stabil. Aici suntem doar cu viză de flotant.

„Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.” 2 Corinteni 4:18

Să ajuţi pe cineva să moară – 1


Aţi observat cred că moartea nu este un subiect plăcut de discuţie. Ne este cumva frică să şi rostim cuvântul „moarte”. Când anunţăm moartea cuiva, parcă ne este mai uşor să spunem: „fratele a trecut la cele veşnice” sau „sora a ajuns acasă”. Am auzit şi expresia „a trecut în nefiinţă”. Citeam despre un director de spital care spunea într-un interviu că în spitalul lui nimeni nu moare. Oamenii doar expiră.

În slujirea mea de 11 ani de pastorat am stat lângă muribunzi. Cred că nu trebuie să renunţăm la credinţa şi nădejdea unei vindecări miraculoase a celui bolnav. Nu m-am sfiit să mă rog întotdeauna pentru vindecare şi pentru o minune. Dumnezeu poate să vindece. Dar o face când vrea El şi cum vrea El!

Dar ce facem atunci când este evident că boala respectivă duce la moarte? Este moartea un subiect pe care trebuie să-l evităm cu orice preţ, mai ales în prezenţa „pacientului”?

Uneori toată familia ştie că se apropie momentul morţii dar preferă să joace jocul negării. Nu ar fi mai bine să se vorbească deschis de acest moment al despărţirii?

Asta e întrebarea mea:

Să-i spui celui bolnav că moare sau să pretinzi că totul este bine?

Eu am o convingere în problema asta! Dar vă las şi pe voi să meditaţi un pic înainte de a continua!

Domnul cu voi!

Modelul unei vieţi noi


Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”. 1 Petru1:15,16

Merită citite articolele!


Mă pregătesc să oficiez astăzi o logodnă şi mi-am adus din nou aminte de articolul despre nunţi scris de Sandu T alias ( Ascultareacredinţei )

Iată-l aici:

http://ascultareacredintei.wordpress.com/2008/09/08/nuntile-si-puntile/

Prin 2007 şi Pătrăţosu scria despre nunţi. Şi tare bine a scris.

Cine are ochi de văzut să vadă!

http://patratosu.wordpress.com/2007/09/14/ce-se-mai-poarta-pe-la-nuntile-noastre-1/

http://patratosu.wordpress.com/2007/09/17/ce-se-mai-poarta-pe-la-nuntile-noastre-2/

Mult har tuturor!

Familia mea!


Iată o parte din familia mea. Am o familie scumpă şi care îmi este foarte dragă! Pentru fiecare din noi Dumnezeu a plătit un preţ imens! Asta ne face uniţi! Suntem diferiţi dar fiecare suntem valoroşi şi unici în această familie!

Frumoasă familie am, aşa-i? Dar nu asta-i fotografia oficială! Aici doar ne pregătim pentru reuniunea adevărată şi completă!

Într-o zi vom fi toţi…şi ce frumos va fi!

Fotografia este luată pe 30 august 2008. La Brădăţel!

Rădăuţi-Prut


Am avut bucuria ca împreună cu fratele Miluţ să putem duce la Rădăuţi Prut ajutoarele strânse de biserica noastră pentru cei care şi-au pierdut casele datorită inundaţiilor. Rădăuţi Prut este chiar la graniţă cu Republica Moldova. De la Dorohoi încă 60 de km.

Am şi mers să vedem graniţa şi să vorbim cu grănicerii români.

Cei care nu mai au nimic au fost mutaţi în „module”. Sunt nişte contaniere albe în care stau familii întregi. Am vizitat o familie care avea 10 copii.

Am stat de vorbă şi ne-am rugat cu cei cărora le-am lăsat ajutoarele. Le-am spus despre dragostea Domnului şi despre urgenţa pregătirii pentru venirea Lui.

Vreau să vă spun că la timpul când noi am ajuns acolo, erau cam peste 100 de familii cărora apele le-au ras casele. Nu a mai rămas decât o grămadă de pământ! În toată zona, nu am văzut nici o mişcare de construcţie de noi case! Oamenii aşteptau ca promisiunile guvernanţilor să se împlinească. Era o resemnare totală.

Dar totuşi, în câteva locuri se vedeau echipe de constructori care constuiau noi case. Erau pocăiţii!!!!! Veniţi din Botoşani, Suceava, Bucureşti şi alte locuri pentru a-i ajuta pe fraţii lor. Slavit să fie Domnul! Dragostea LUI ne strânge!

Ne rugăm în continuare pentru cei din zona afectată!

Predică Cuvântul


Predică Cuvântul!

Acesta a fost mesajul principal al Conferinţei Slujitorilor de la Timişoara la care am participat cu încă doi fraţi şi prieteni din Haţeg.

Tema conferinţei a fost: „Statornicie în vremuri de schimbare”  şi a fost găzduită de Biserica Baptistă Emanuel din Timişoara păstorită de fratele Maleş, fratele Marius Birgean şi fratele Emanuel Ţundrea. Organizarea a fost impecabilă. Doresc şi aici a mulţumi organizatorilor pentru efortul depus. Suntem şi în România de-a dreptul bombardaţi cu fel de fel de conferinţe care ne promit „luna de pe cer”. Salut astfel de conferinţe care îşi propun să încurajeze pe slujitori să se întoarcă la predicarea CUVÂNTULUI! Asta ne este chemarea: să predicăm Cuvântul la timp şi nelatimp!

Iată o conferinţă de la care am plecat despovărat! Povara că eu sunt cel responsabil de umplere băncilor, că trebuie să formulez nişte diagrame sau viziuni pe următorii 10 ani a căzut! Chemarea mea este: Predicarea Cuvântului! Asta nu înseamnă că nu trebuie pastorală, educaţie, misiune, planuri de făcut, slujbe de îndeplinit, activităţi de organizat, evenimente de participat. Ba da! Dar chemarea mea principală este: PREDICAREA CUVÂNTULUI!

În fiecare seară din cele trei am avut bucuria să fim slujiţi de fratele John MacArthur care ne-a predicat şi învăţat Cuvântul direct din America în format video în timp real pe ecranul bisericii.

Iată câteva tendinţe actuale din bisericile noastre:

  1. Ne îndrăgostim de personalitatea omului decât de persoana Domnului Isus.
    1. Exemplul lui Ioan Botezătorul: „eu nu sunt..”
  2. Promovăm divertismentului în locul închinării.
    1. Dacă oamenii pierduţi sunt distraţi de ceea ce întâmplă, înseamnă că nu se întâmplă ce trebuie.
  3. Poveştile oamenilor înlocuiesc Cuvântul.
    1. Poveştile nu schimbă pe nimeni.

Sola Scriptura!

Domnul cu voi şi fiţi statornici!

Festivalul luminilor de la Deva


Ce înseamnă „Festivalul luminilor”?

Ce lumini?

De unde vin luminile astea?

Care le este sursa?

Ce luminează ele?

Nu vreau să-i obosesc pe organizatorii acestui festival cu astfel de întrebări. Nici nu am pretenţia că îmi vor răspunde. Sunt convins că este doar un camuflaj dat unui eveniment secular, lumesc.

Dacă s-a vrut să fie doar un concert pentru vreun partid, atunci nu sunt interesat de el.

Dacă s-a vrut un concert pentru iubitorii de muzică rock, nici asta nu mă interesează.

Dar dacă s-a vrut o întâlnire de tineri care s-au adunat să-L proclame pe Domnul şi să se închine lui Dumnezeu, atunci avem de a face cu o mare şarlatanie şi minciună orchestrată de Mincinosul şi dumnezeul acestui veac: Diavolul.

Regret că trebuie să pun pe blog astfel de imagini dar vreau să vedeţi cum arată astăzi un festival creştin al „luminilor”.

Fiecare e liber să facă ce vrea.

Dacă vrei să dai din cap pe ritm de rock, din partea mea poţi să dai până mâine.

Dacă vrei să ţopăi toată ziua în ritm de muzică, e decizia ta!

Dar, te rog, nu spune că te-ai închinat înaintea Domnului!

Că nu asta ai făcut! Te-ai închinat cu toată fiinţa ta unui IDOL urât şi actual!

Şi nu pentru că nu îmi place mie sau ţie un anumit gen de muzică! Ci pentru că închinarea înseamnă să îl glorifici pe Dumnezeu. Iar Cuvântul lui Dumnezeu defineşte şi delimitează închinarea. Înţeleg că sunt anumite nuanţe ale culturii dar închinarea nu poate avea loc decât în limitele principiilor biblice.

Unde este reverenţa? Unde este zidirea sufletească a trupului lui Cristos? Unde este transformarea şi edificarea adusă de închinarea biblică? Unde este lucrarea şi persoana Domnului Isus? Unde este crucea, esenţială închinării? Unde este comunicarea adevărului biblic? Unde este provocarea cu caracterul şi lucrarea lui Dumnezeu care produce nevoia de închinare? Undeeee?

Niciunde! Pentru că acolo „punctul central” nu era Dumnezeu!

Când am căutat pe youtube acest festival, l-am găsit amestecat cu alte concerte de rock din lume. Şi nu m-am mirat. E acelaşi autor, alţi interpreţi! Ba chiar am zărit o formaţie de rock „Ulta vomit” la care manifestările „închinătorilor” erau identice cu ale celor de la Deva!

Ce legătură să fie între Belial şi Dumnezeu? Între întuneric şi lumină?

Luminile de la „punctul central” sunt false! Cel care se joacă cu întrerupătorul de la aceste lumini este chiar Înşelătorul.

Asta spune Biblia:

„Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru, dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi dup faptele lor.” Corinteni 11:14,15

Iată ce ma zice Scriptura:

„În EL era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.” Ioan 1:4,5,9

Pace vouă!


A fost o vară destul de aglomerată pentru mine.

Vreau să-I mulţumesc Domnului pentru tot şi toate. Îmi amintesc acum cântarea „Mă încred în El orice s-ar întâmpla…”. Frumoasă cântare.

Recunosc în faţa voastră că blogul nu a fost o prioritate în vara asta. Cred că nici nu am fost foarte hotărât să mai scriu. M-au bătut fel de fel de gânduri cu privire la el. Dar gândul care a biruit a fost că voi încerca cu ajutorul Domnului să continui să scriu şi să ţin legătura cu voi! Timpul petrecut şi în „ambasada” asta cred că este preţios.

Mulţumesc celor care au continuat să viziteze „ambasada” chiar dacă atmosfera din ea a fost mai „tăcută”.

Domnul să fie cu noi!

Rugaţi-vă pentru Lucas şi Elisei! Sunt cam bolnăviori….

Navigare în articole

%d blogeri au apreciat: