Ambasadorul

"Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos"

Unde-i sfințenia pocăiților?


La o întâlnire cu câțiva slujitori și păstori s-a ridicat o întrebare. Una pe care bunicii noștri nu au pus-o niciodată.

De ce nepocăiții știu mai bine ca și noi, pocăiții, cum ar trebui să trăiască un pocăit adevărat?” 

Cu alte cuvinte, de ce nepocăiții știu foarte bine că un pocăit adevărat trăiește o viață sfântă? Ei de ce știu și noi nu mai știm asta? 

De ce oare Biserica lui Cristos de astăzi trăiește mai asemeni lumii decât lui Dumnezeu? 

Îmi permit doar două răspunsuri: 

1. Prima problemă este că atitudinea noastră față de păcat este tot mai mult centrată spre noi și nu spre Dumnezeu. Păcatul ne enervează pentru că ne face să ne simțim vinovați, ne încurcă și ne împiedică în alergarea noastră spre succes. Vrem victorie, binecuvântare, sănătate, belșug, ascultarea rugăciunilor, bursă, reputație. Iar păcatul este un zid care ne desparte de toate aceste „bunătăți”. Și nu mai vedem păcatul ca și o mare ofensă adusă lui Dumnezeu. Vorbim de binecuvântare pentru că este vorba de NOI. Trebuie să începem să vorbim despre ascultare, pentru că este vorba de DUMNEZEU!

2. Nu mai luăm păcatul foarte serios. Am creat fel de fel de „fișiere” și „foldere” în care am așezat păcatele: grave, intolerabile, acceptate, mici, mari, negre, albe, gri. Suntem noi gata să numim păcatul „păcat” nu pentru că este mare sau mic, ci doar pentru că legea lui Dumnezeu îl numește așa? Oricât de mic am crede că este păcatul, acea vulpe mică va strica o vie frumoasă și bogată!

De ce atât de mulți pocăiți cunosc în mod repetat înfrângerea în lupta contra păcatului? 

 

Anunțuri

Single Post Navigation

7 thoughts on “Unde-i sfințenia pocăiților?

  1. – Fiindca intre timp s-a inventat termenul hiperpocait, cu care „crestinii” „normali” (a se citi perfect lumesti) ii batjocoresc pe cei care pastreaza Scriptura ca etalon.
    – Fiindca pe vremea bunicilor nu aparuse postmodernismul care transforma absolutul in relativ si redefineste totul „dupa chipul si asemanarea” oamenilor.
    – Fiindca … traim vremurile din urma …

  2. …o carte excelenta pe tema aceasta: Constiinta pe cale de disparitie -John Macarthur

  3. Sfintirea pocaitilor???!!! ai zis bine ! la ne-pocaiti.
    Daca am avea urechi sa auzim ce zic ei, cred ca am fi mai motivati sa traim sfinti. Dar noi crestinii de astazi, am ajuns in multe situatii mai rau decat ei, ne-pocaitii.
    Mai grav e ca nici nu vrem sa recunoastem, asta ne face sa nu vrem sa ne schimbam asemeni Lui.

  4. Mulțumesc pentru sugestia cărții!

  5. Atunci când nepocăiții încep să ne atragă atenția asupra căilor noastre, înseamnă că am ajuns pe drumul lui Iona. Departe de fața Domnului. Dar și atunci mai este o șansă …

    Mult har își doresc dragă Doru!

  6. Inteleapta remarca din postare (nu am habar cine o fi facut-o), dar avand in vedere fariseismul desantat fluturat duminica de duminica pe sub ochii nostri de tot felul de indivizi numiti „frati” am ajuns sa ma intreb cine sunt, de fapt unii si cine sunt ceilalti. „Pocaiti” cu state vechi de plata, puternici ca stejarul Duminica, falfaie in bataia vantului ca niste salcii pletoase, incovoiati de povara ispitelor de luni pana sambata. Aceeasi epigoni ai eroilor credintei ne dascalesc insa, nostalgic, pe noi astialalti facandu-ne sa ne rusinam de normalitatea noastra.
    Tocmai cand sa ne induiosam mai tare descoperim, insa, constant ca Imparatul e gol (Aviz celor excesiv de pudibonzi: aluzia la nuditatea respectiva e inspirata dintr-un basm al lui Andersen, si vrea sa comunice un adevar important: daca te uiti cu atentie la oameni care par foarte respectabili, poti constata adesea ca sunt departe de a fi ceea ce par).
    Asa ca, am inceput sa fiu mult mai prudent cand am de-a face cu astfel de moralisti si sa ma uit mai cu atentie la caracterul si la atitudinile lor extra-Duminicale inainte de a da din cap ca un pendul , coplesit de greutatea unor remarci aparent profunde.

  7. Pocăitule de Miercuri,

    Bine ai grăit.
    Prudența în fața moraliștilor de serviciu este obligatorie în vremea noastră. Iar sălciile pletoase ar trebui ajutate să rămâne acolo unde le este locul și să nu jinduiască la valoarea stejarului. Se ne amintim că lemnul de salcie nici măcar nu e în stare să ardă, ci doar să fumege!
    Atenție, să nu afumăm bisericile!

Acum e rândul vostru. Ce părere aveți?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: