Ambasadorul

"Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos"

Iată cum propria înmormântare mi-a așezat în ordine relațiile


Cu cine să încep? Cine să fie primul?

Și nu mă refer la cine să fie primul dintre Dumnezeu, biserică și familie. Cred că această ordine variază în funcție de multe și complexe aspecte. Sunt situații când familia vine înaintea bisericii. Dacă băiatul meu are nevoie urgentă de tratament voi alerga la spital și nu la ședința de comitet de la biserică! E clar! Pe primul loc, în acel moment, este familia și nu biserica.

Mă refer acum la relații! La cei din jurul nostru, la frați, surori, mamă, tată, soție, soț, membrii în biserică, prieteni, cunoscuți, vecini, colegi, parteneri, verișori, cumnați, clienți, etc. Toți aceștia vor timpul nostru. La un moment dat. Și-l vor pe cel mai bun. Vor să vorbească cu noi. Vor să aibe o relație cu noi.

Și mă întreb: cine este prioritar? Pe cine aleg și care-mi sunt criteriile de alegere?

Iată o eventuală soluție pe care am găsit-o “întâmplător” în cartea The man in the mirror, scrisă de Patrick Morley. Această soluție, se pare că i-a salvat de fapt familia.

Why not prioritize everything we do on the basis of who is going to be crying at our funeral?

Traducerea mea: de ce nu am ordona tot ce facem după persoanele care vor plânge cel mai tare ( și sincer ) la înmormântarea noastră?

Cu siguranță că acest principiu ar aduce ceva schimbări în viață, așa-i?

Ce ziceți? E bun principiul? 

Anunțuri

Single Post Navigation

10 thoughts on “Iată cum propria înmormântare mi-a așezat în ordine relațiile

  1. Anonim on said:

    Da, asa este, corect, care ne sunt prioritatile si cui dam din timpul nostru, din energia noastra, din dragostea noastra, din sentimentele noastre, din zimbetele noastre, din florile frumoase, din complimetele, si incurajarile noastre, si afectiunea noastra, din tot ce se poate darui de noi si primi de altii????????

    Doamne, da-ne intelepciunea sa facem discernamint in toate aceastea si astfel sa fim o binecuvintare pt cei din jur, si mai ales familia!!!

  2. Nu cred că e un principiu bun. În primul rând, nu avem de unde să știm cu certitudine cine va plânge la înmormântarea noastră, cu atât mai mult dacă va plânge mai tare (omul e mereu surprinzător!)
        Unele persoane nu își manifestă durerea în public și preferă să se abțină de la a plânge într-o situație care le copleșește.
        Cred că mai curând abordarea corectă ar fi: pe cine pot ajuta mai mult, într-un anumit moment? (Hristos e în fiecare, deci nu Îl neglijezi indiferent cui acorzi prioritate)

  3. Vestitorul,

    e adevărat și că prin viața noastră putem face pe unii să plângă tare când nu vom mai fi.

  4. Avem nevoie de acest discernământ!

  5. Da, într-adevăr, cam așa ar trebui să stea lucrurile. După ce nu vom mai fi, oamenii ar trebui să ne regrete, dacă viața noastră a avut un puternic impact asupra lor, în mod pozitiv.
        Până la urmă, nu contează atât de mult ce ai fost, ci ce ai fost pentru cei din jurul tău…

  6. Cred totusi ca pare un pic egoist sa te gandesti ca doar persoanele cele mai apropiate au dreptul la un timp de calitate din partea noastra. Oare daca ar fi fost un principiu corect cati oameni ar mai fi fost exemple de urmat limitandu-se doar la propria familie sau la cei apropiati? Cred ca pot fi oameni care sa planga sincer la inmormantarea ta si daca nu i-ai cunoscut dar la un moment dat ai fost in pozitia in care le-ai influentat viata in bine si i-ai ajutat. Un echilibru intre partile scrise in articol poate ar fi mai indicat decat neaparat o prioritizare. Si nu vreau sa neg ca familia este printre prioritati.

  7. Marius,

    bine punctat.
    Un echilibru în relațiile noastre este de dorit.

    Mulțumesc!

  8. Vlad L on said:

    Plansul este de intristare sau de bucurie?
    Eu v-as recomanda sa-i iubiti cel mai tare pe aceia care acum ar plange de bucurie cel mai sincer si mai zgomotos.
    Apoi ar avea priorotate si cei ce ar plange cu intristare, pentru ei ar trebui descoperita mai bine taina mortii ca fiind trecerea la adevarata viata si nu doar ca ceva ce ii raneste si vine din egoismul de a avea ceea ce iubesc langa ei si nu langa cel ce ar putea sa-i iubeasca cel mai bine pe cei dragi, adica Dumnezeu.

  9. azi am descoperit blogul dvs. si am gasit multe lucruri interesante.
    acum… legat de intrebarea din articol… eu cred ca afirmatia din lb engleza scoate in evidenta o regula existentiala de care merita sa tinem cont. sub o alta formulare afirmatia ar putea sa sune si asa: de ce nu ne-am stabili prioritatile in functie de persoanele care ne vor duce lipsa in mod profund si dupa moarte. nu cred ca e o dovada de egoism sa investesti timp mai mult pentru cei care te iubesc si te apreciaza mai mult, apoi restul…

  10. Danny,

    bine ai venit. Mulțumesc pentru aprecieri. Nici eu nu cred că suntem egoiști dacă începem slujirea de acasă.

    Mult har. Te mai aștept!

Acum e rândul vostru. Ce părere aveți?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: