De ce sunt bucuros și trist?
Băieții mei au crescut.
Încerc un sentiment de bucurie. E harul Domnului că au ajuns până aici. Sunt sănătoși, frumoși și deștepți 🙂 Vorba românului: „Fiecare cioară își laudă puiul” 🙂 Dar mă bucur pentru responsabilitatea privilegiată pe care Domnul ne-a dat-o, mie și Corei: să fim lângă ei și să-i creștem. Dimineața când se trezesc, când mănâncă, seara când adorm ascultându-ne poveștile, când călătorim și povestim despre viață, prieteni, copilărie, NASA ( Lucas vrea să lucreze pentru NASA acum ) sau când ne jucăm „GA-GA” ( oare despre ce joc este vorba? ) sau ne plimbăm cu bicicletele prin oraș. Și multe, multe alte amintiri. Aceste amintiri nu au preț. Și deja mă bucur de colecția strânsă până aici.
Încer și un sentiment de tristețe. Ei cresc și eu îmbătrânesc. Cineva m-a întrebat zilele trecute când ies la pensie. Hmmm?!? Fac eforturi mari acum să-l iert 🙂 Nu-i mai pot ridica în brațe așa cum aș vrea. Jocul „de-a avionul” a „aterizat” de ceva vreme. Mă joc singur și în tăcere de-a hernia de disc 🙂 Au început să nu mai întoarcă capul atât de des atunci când îi las la poarta școlii sau în grupa de la grădiniță. Încă mai avem o grămadă de jocuri pe care să le jucăm împreună. Dar știu că lista începe să scadă. Statul la bunici este din ce în ce tot mai ușor. Și multe, multe alte motive de tristețe. Și știu că Dumnezeu lucrează nu numai la ei, ci și la mine. Șlefuiește, curăță și dăltuiește un caracter frumos. Mă învață să depind și să mă leg tare de EL.
Domnul să ne binecuvânteze copiii și părinții!