De ce sunt bucuros și trist?

Băieții mei au crescut.

Încerc un sentiment de bucurie. E harul Domnului că au ajuns până aici. Sunt sănătoși, frumoși și deștepți 🙂 Vorba românului: „Fiecare cioară își laudă puiul” 🙂 Dar mă bucur pentru responsabilitatea privilegiată pe care Domnul ne-a dat-o, mie și Corei: să fim lângă ei și să-i creștem. Dimineața când se trezesc, când mănâncă, seara când adorm ascultându-ne poveștile, când călătorim și povestim despre viață, prieteni, copilărie, NASA ( Lucas vrea să lucreze pentru NASA acum ) sau când ne jucăm „GA-GA” ( oare despre ce joc este vorba? )  sau ne plimbăm cu bicicletele prin oraș. Și multe, multe alte amintiri.  Aceste amintiri nu au preț. Și deja mă bucur de colecția strânsă până aici. 

Încer și un sentiment de tristețe. Ei cresc și eu îmbătrânesc. Cineva m-a întrebat zilele trecute când ies la pensie. Hmmm?!? Fac eforturi mari acum să-l iert 🙂 Nu-i mai pot ridica în brațe așa cum aș vrea. Jocul „de-a avionul” a „aterizat” de ceva vreme. Mă joc singur și în tăcere de-a hernia de disc 🙂 Au început să nu mai întoarcă capul atât de des atunci când îi las la poarta școlii sau în grupa de la grădiniță. Încă mai avem o grămadă de jocuri pe care să le jucăm împreună. Dar știu că lista începe să scadă. Statul la bunici este din ce în ce tot mai ușor. Și multe, multe alte motive de tristețe. Și știu că Dumnezeu lucrează nu numai la ei, ci și la mine. Șlefuiește, curăță și dăltuiește un caracter frumos. Mă învață să depind și să mă leg tare de EL. 

Domnul să ne binecuvânteze copiii și părinții! 

Ce amintiri de neuitat aveți cu copiii voștri?  

Cine ne conduce în biserică?

Una din pietrele de temelie a unei slujiri sănătoase într-o biserică este conducerea acelei biserici. Cred că am ajuns în bisericile noastre să trecem prea ușor peste lista biblică de însușiri ale unui prezbiter. Și când o facem, întotdeauna vom culege roadele acestei nepăsări.

Prezbiterul este cel din poziția de bătrân care are rostul unui priveghetor, episcop peste biserică. Și fiecare mădular al bisericii trebuie să fie preocupat de cine îi conduce.

Prezbiterul nu este un patron sau manager. Asta pentru că biserica locală nu-i buticul personal. Biserica nici nu se poate conduce ca și un SRL. Când o gândire managerială se strecoară în mintea conducătorilor spirituali din biserică nu-i de mirare că în curând vom avea de-a face cu „mișcări sindicaliste”.

Prezbiterul nu este un politician. Nu aleargă după interesul personal sau al grupului de interes. Biserica nu-i formată din sectoare sau colegii. Ea este un Trup. Credincioșii nu sunt căzuți la împărțeala unor lideri. Prezbiterul nu face aranjamente și nici trafic de influență.

Prezbiterul hrănește turma. Cuvântul este hrana. Iar el este chemat să o împartă drept și curat. Prezbiterul este un bărbat cu experiență și caracter.  Conducerea unei biserici nu cere doar experiență în predicare ci și chemare. Locul unde se dovedesc acești bărbați este familia și mărturia din oraș.

Cred că numai Duhul lui Dumnezeu poate alege o persoană în această poziție. Dar responsabilitatea pentru a recunoaște selecția lui Dumnezeu aparține bisericii locale.

Mă întreb care este maniera cea mai sănătoasă de a identifica în biserica locală pe adevărații prezbiteri?