Ambasadorul

"Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos"

Archive for the tag “faptă bună”

5 caracteristici ale unei prietenii adevărate


Cum arată un prieten adevărat? Gândește-te la cel mai bun prieten al tău. Suntem creați de Dumnezeu să funcționăm în relații, nu în singurătate.

O prietenie adevărată se construiește între doi oameni care știu să comunice și care dețin o încredere puternică reciprocă.

Mă gândesc la David și Ionatan.

  • îți iubești prietenul ca pe tine însuți.
  • îi recunoști valoarea chiar dacă îți pierzi avantajele.
  • dăruiești din posibilitățile pe care le ai.
  • faci promisiuni. Te ții de ele cu orice preț.
  • Dumnezeu este implicat în relație.

Când mă uit în Scriptură la cum este descris un prieten adevărat ( Prov.27:17; 18:24; 27:6,9; 27:10 ) ajung la câteva concluzii:

  1. un prieten adevărat este foarte rar.
  2. un prieten adevărat te iubește în orice situație.
  3. pot apărea prietenii adevărate între persoane de vârste apropiate dar și între persoane cu diferențe mari de vârstă. Ce ziceți de o relație de prietenie între tată-fiu? Mamă-fată? Nu cred că există „prăpastie ântre generație”. Există numai acolo unde părinții și copiii au săpat serios .
  4. prietenii adevărați petrec timp împreună.
  5. un factor al durabilității este moralitatea, dependența de Domnul.

Cum descrieți o prietenie adevărată? 

M-ai rănit! Și acum…?


Cel mai bun moment de-a rezolva o problemă este înainte de a apărea. Dar, uneori este imposibil. Probleme apar în relații. Nu-i o supriză. Dar ele trebuiesc rezolvate biblic.

Când cineva m-a rănit, m-a jignit sau mi-a făcut rău, ce-i de făcut?

Sau ce nu trebuie să fac?

  • Nu răspund cu aceeași monedă.
  • Nu joc rolul „victimei” sau a „persecutatului”.
  • Nu las mânia și răutatea să mă macine în tăcere.
  • Nu vorbesc de rău la alții persoana respectivă.

Să nu fac nimic? Nu!

Soluția biblică nu-i foarte comodă. Am vrea să o evităm dar este prea clară să ne facem că nu am priceput-o.

  • Merg la persoana în cauză. Nu să-l umilesc, ci să-l corectez. Sunt momente când Dumnezeu ne dă o așa pace în inimă, că nici nu este cazul să mai mergem. Ofensa persoanei nu și-a atins ținta.
  • Dacă nu recunoaște că a greșit atunci chem „ajutoare”. Aceste persoane trebuie să fie de încredere și duhovnicești. Scopul este: împăcarea.
  • Dacă nici al doilea pas nu are succes, spun „bisericii”. Aici este vorba de păstori, adunarea credincioșilor, comitet, etc.
  • Dacă nici așa nu se rezolvă, îmi rămâne decât să sper, să aștept și să mă rog.

Te-a rănit cineva fără motiv? Cum ai reacționat? 

„Îmi este ușor să iubesc lumea, dar greu să-mi iubesc vecinul”


O atitudine poate distruge o relație. O biserică. O familie. Un viitor.
Nu putem schimba trecutul sau inevitabilul. Putem însă să ne schimbăm atitudinea.

Citesc aici că o atitudine potrivită poate ajuta corpul să se refacă chiar și de cancerul.

Sunt câteva atitudini cu care trebuie să ne îmbrăcăm în fiecare dimineață. Găsesc uneori destul de dificil să o fac. Și pentru că ies în lume „dezbrăcat” de ele, mă „răcesc” uneori destul de grav.

Una dintre acestea este : dragostea! Dragostea față de copilul care atunci când este școală nu se dă sculat, iar când e vacanță se trezește cu „noaptea-n cap”. Dragostea față de angajatul care nu lucrează cum aș vrea eu și cât aș vrea. Dragoste față de profesorul care m-a „articulat” cu o notă minoră. Dragoste față de păstorul care a predicat parcă „doar pentru mine”. Dragostea!

Cum demonstrăm această atitudine?

1. Vedem lucrurile bune din ceilalți. Suntem experți să vedem lucrurile rele din alții. Dar de ce lucrurile bune trec repede neobservate? Cât caz am face dacă copilul ar veni acasă cu un I? Ce facem însă când a luat FB?

2. Nu suntem ușor de iritat. Nu ne „sare țandăra” foarte repede. „Dezavantajul” meu este că uneori perfecționistul din mine se deranjează destul de ușor. Cu el mă lupt în fiecare zi să-l țin pe cruce! Trebuie să-i acceptăm pe ceilalți așa cum sunt: mai înceți, mai iuți, mai pragmatici, mai visători, mai molatici, mai vijelioși.

3. Ne gândim la nevoile altora. Putem să spunem un cuvânt de încurajare? Să nu treacă nici o zi fără un cuvânt de edificare, zidire. Pentru cei din casa noastră. Și pentru cei cu care slujim și lucrăm.

 

Cum mai putem demonstra dragostea? 

Caracterul păstorului ( 1 )


Atunci când aleg să scriu despre păstor, o fac doar pentru a-mi examina viața și slujirea. Este un exercițiu prin care îmi verific pastorația și îmi reamintesc standardul la care vreau să ajung. Nu am ajuns încă acolo. Mai am de alergat. Nu sunt perfect. Și nici nu cunosc vreun pastor perfect. Poate știți d-voastră vreunul? Dați-mi vă rog adresa să-l caut, dacă nu a murit încă 🙂

Dar mă străduiesc să fiu cunoscut, nu doar ca predicator sau pastor, ci și ca …. OM! Și asta o doresc pentru toți slujitorii Cuvântului.

Îmi amintesc acum salutul Bisericii Baptiste din Dorohoi. Sper să-l mai păstreze!

Vegheați, fiți tari în credință, fiți oameni, întăriți-vă!(1 Cor. 16:13)

Formarea caracterului este rezultatul acțiunilor sale conștiente. La formarea caracterului contribuie voința omului, prin umărirea unei ținte bine stabilite.

Iată câteva trăsături care lucrează la cultivarea unui caracter frumos și nobil. Numai așa putem fi cunoscuți ca și „oameni”:

  1. Demnitate în vorbire.
Iată câteva reguli pe care le-am găsit într-un manual al păstorilor din anii 50.
– să vorbești puțin.
– să glumești foarte rar
– să păstrezi măsură în vorbire, adică să nu te întinzi prea mult și să te ferești a te aprinde în timpul vorbirii.
– să nu fii tu mereu purtătorul de cuvânt și să nu acoperi pe alții prin vorbire tare sau prin strigăt.
– să vorbești mai mult despre obiect decât despre subiect.
– să vorbești potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, dres cu sare pentru ca să zidești pe cei care te ascultă.
Credeți că aceste trăsături mai sunt necesare astăzi în păstorii noștri? 

O faptă bună în România


Am auzit de multe ori că România este țara „știrilor de la ora cinci”. Și nu este! În România nu se întâmplă doar ce se aude la știri. În România se întâmplă și o mulțime de fapte frumoase și nobile.

Iată ce se mai întâmplă în România noastră:

O fetiță de 9 ani a fost salvată de la o moarte sigură de către un polițist. Micuța, împreună cu mama sa, se afla într-un apartament cuprins de flăcări.

Gabriel Andronescu, în vârstă de 33 de ani, agent principal la Postul de Poliție Transporturi Navale Călărași, este vecin cu victimele. Întors acasă, a simțit miros de fum pe scara blocului și imediat s-a gândit că cineva este în primejdie. A sunat la ușa familia Cataloi, dar nu i-a răspuns nimeni. Atunci, a spart ușa și a intrat prin fum și flăcări pentru a vedea dacă se află cineva în locuință.

Într-adevăr, în dormitor erau două persoane, iar în bucătărie aproape totul luase foc. A luat copilul în brațe și l-a scos „din încăperea inundată de fum”, după cum a declarat comisarul-șef  Gheorghe Sava, șeful Poliției Transporturi Călărași.

La rândul lui, polițistul salvator spune că așa i s-a părut firesc să acționeze.

„În casă nu se putea sta mai mult de 20-30  de secunde din cauza fumului dens. Am luat fetița în brațe și am ieșit cu  ea din flăcări.  Am  încercat să  stingem focul cu apă, dar deja se extinsese. Am sunat la 112 și imediat au sosit  pompierii și medicii”, a precizat Gabriel Andronescu.

Tânărul declară că nu s-a gândit nici un moment că era în pericol, poate și pentru că a efectuat stagiul militar vreme de un an  la Secția de Pompieri de la Dragalina.

„Pe moment am știut doar că trebuie să le salvez, nimic nu mai conta”, a declarat salvatorul. Simona-Andreea, fetița salvată, a fost luată în grijă de soția polițistului, deoarece mama sa, Iuliana  Cataloi, suferise arsuri pe mâini și era în stare de șoc.

Cu ochii în lacrimi, mama fetiței a declarat după ce și-a revenit:

„Nici nu știu dacă pot să-i mulțumesc vreodată. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost dânsul. Îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru noi”.

Sursa – Ziarul Timpul 

Post Navigation

%d blogeri au apreciat: