Ambasadorul

"Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos"

Archive for the tag “indignare”

Avem nevoie de mânie


Și eu cred că suntem deja năpădiți de o generație prea nervoasă. Întâlnim tot mai des copii și adolescenți care se mânie din orice. Acest fel de mânie este firească, carnală și distructivă. Ea niciodată nu trece neobservată. Ea duce la furie și apoi la turbare. Când pentru câteva secunde ești „orb de mânie” și se produce tragedia.

Mă gândesc însă la acea emoție dată și așezată în noi de Dumnezeu Creatorul. Este ceva inuman să nu te enervezi niciodată. E ciudat. Dacă nu arăt compasiune, dragoste, milă, … mânie, cred că este ceva defect în mine. Mânia nu-i întotdeauna păcat. Nu orice expresie a mâniei este ofensatoare în ochii lui Dumnezeu.

Există vreo vreme, vreun timp, când mânia este justificată?

Cred că da!

Mânia este justificată atunci când Cuvântul lui Dumnezeu și voia Lui clară sunt în mod voit, deliberat și deschis călcate în picioare de către copiii Lui. Și asta mă include și pe mine. Atunci când murdăresc în păcatele mele mărturia și Cuvântul Domnului, este cazul să devin foarte mânios. Pe mine mai întâi!

Un exemplu din Scriptură. Moise se mânie pe popor.

Și, pe când se apropia de tabără, a văzut vițelul și jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână și le-a sfărâmat de piciorul muntelui. A luat vițelul, pe care-l făcuseră ei, și l-a ars în foc; l-a prefăcut în cenușă, a presărat cenușa pe fața apei și a dat-o copiilor lui Israel s-o bea.

( Ex.32:19-20 )

Oamenii și astăzi pervertesc harul lui Dumnezeu. Ei spun că Dumnezeu nu are standarde. Nu este bine să fii pasiv la așa ceva. Mânia este o reacție față de credincioșii care ignoră voia lui Dumnezeu și păcătuiesc în văzul lumii necredincioase. Această mânie sfântă trebuie însă să fie manifestată duhovnicește.

Este vreun motiv pentru care mânia este justificată? 

„Ce cred ceilalți?” – o întrebare periculoasă.


Cineva l-a întrebat pe Lucas cât fac doi plus doi.

Patru a venit răspunsul fulger.

Cum patru? Nu trei?

A apărut un al băiețel tot în clasa 1. A fost întrebat și el. A răspuns: „trei”.

Păi, da, sigur că trei.

Lucas s-a blocat.

Deci, cât fac 2+2?

Nu a mai știut. Când a aflat că răspunsul corect este 4, Lucas a fost indignat.

Păi, eu am spus patru!
Da, dar nu ai fost ferm și sigur!

Presiunea anturajului are o forță incredibilă. Întrebarea „ce cred ceilalți?” lovește cu o forță imensă în capacitatea noastră de a lua decizii. Ne este teamă și frică să nu dezamăgim. Să nu rănim pe alții. Să nu-i enervăm. Să nu deschidem unele conflicte. Alteori preferăm să stăm pe tușă și să ne abținem. Așa vom părea mai înțelepți în ochii altora. Ne pasă de reputația noastră și de ceea ce cred ceilalți.

Avraam a mințit pentru a-și salva viața.
Isaac l-a copiat și i-a fost frică să recunoască cine este soția sa.
Saul nu a putut aștepta pentru că oamenii se împrăștiau de lîngă el.
Pilat s-a temut să nu-și piardă funcția.
Petru a mințit pentru a nu fi dat în vileag.
Irod l-a prins pe Petru și l-a omorât pentru a primii aprobarea liderilor.
Apostolul Petru a cedat în fața anturajului.

Cum evităm frica de respingere?

1. Ne gândim la Dumnezeu, nu la oameni. Să ne uităm țintă la Căpetenia credinței noastre. Când ne gândim la El, vom fi în stare să facem ce-i place Lui.

2. Ne crucificăm eul. Când eu sunt mort, nu mai simt nimic. Nici ironia, nici critica, nici laudele, nici singurătatea. Eu nu mai trăiesc. Cristos trăiește.

3. Ne rugăm pentru îndrăzneală. Este normal ca uneori să ne fie frică. Să ne temem. Dar, avem rugăciunea ca mijloc de a primi putere de la Domnul.

 

 

Post Navigation

%d blogeri au apreciat: