Ambasadorul

"Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos"

Archive for the tag “mărturie”

De ce nu suport bebelușii în biserică


Exact! Ați citit bine. Nu-i suport. Am mari probleme să-i tolerez. Și nu vorbesc de bebelușii care vin pentru serviciul de binecuvântare. Ooo, nu! Ei sunt adorabili. Nu mă refer nici de cei ce tocmai s-au „născut din nou” și vin la cateheză pentru a păpa „laptele duhovnicesc”. Este o splendoare timpul petrecut alături de ei.

Iritarea apare însă atunci când întâlnesc bebeluși care au 20 de ani. Alții și mai bine de atât. Pe ei nu-i suport. Prezența lor în trupul lui Cristos este înfricoșătoare.

Cum este profilul unui astfel de „bebeluș” învechit?

Fratele A.W. Tozer ne oferă câteva trăsături în cartea Succesul și Creștinul.

Iată doar trei dintre ele:

  1. Nu se poate concentra foarte mult timp. Își pierde interesul foarte repede. Este încântat acum iar peste 60 de secunde începe să țipe plin de frustrare. La rugăciune nu rezistă mai mult de 10 minute. Cititul Bibliei a durat doar până pe 10 ianuarie.
  2. Preocupat cu lucrurile simple. El vrea doar păpică, căldurică, suzetă, schimburi curate, pe mămica aproape și … cam atât. Nu-l interesează studiile biblice, călătoriile misionare sau lucrurile atât de complicate.
  3. Ahtiat după amuzament. E suficient să te stâmbi la el, că se distrează de minune. Tot ce vrea e să se joace. Vrea jucării. Și le vrea mereu. Și la masă, și la culcare, și când stă în pătuț și la plimbare. Trebuie să aibe jucăriile cu el. Biserica este un mic teatru în care el trebuie să fie distrat.

Ați întâlnit așa „bebeluși” în biserică? Ce alte caracteristici ați mai observat la ei? 

Mituri despre dragoste – 2


Mit: Fără relația intimă nu voi ști dacă sunt compatibil(ă) cu cealaltă persoană. Fără a trăi împreună nu voi știi dacă căsnicia va funcționa.

Căsătoria nu se încearcă ca și o mașină. Statisticile spun altceva despre asta: cele mai multe divorțuri au loc în cuplurile care au trăit împreună înainte de a se căsători. Iar chestia cu compatibilitatea este o aiureală! Nimeni nu se naște cu un stil! Totul se învață! Dar se învață într-un loc de siguranță și protecție: căsnicia.

Mit: Relațiile intime premaritale sunt romantice. 

Singurul loc romantic este alături de bărbatul care ți-a promis în fața oamenilor și în fața lui Dumnezeu că te va ocroti și te va apăra până la moarte. Ești în siguranță cu el. Nu-ți va da o boală venerică, nu te va lăsa gravidă și apoi îți va cere să faci avort, nu se va culca cu alte fete și nu te va lăsa pentru că are alte planuri. Să devii vulnerabilă în fața unui astfel de băiat, da, este romantic. Romantismul adevărat are loc în cadrul binecuvântat al căsniciei.

Mit: Relațiile premaritale țin relațiile puternice. 

Poți să faci un băiat să se țină de tine o vreme dacă îi dai din când în când ce-și dorește. Dar nu îl poți face să STEA cu tine! Sexul în afara căsătoriei deteriorează relațiile, nu le face mai bune. Pentru că atunci când nu mai ai altceva de făcut, totul dispare. Valoarea pe care un băiat o va pune pe tine este valoare pe care ți-o pui tu însuți!  Cu cât îi vei ceda mai mult cu atât îi vei cere mai mult ( pentru că așa sunt fetele create ). Dar nu și băieții. În afara căsătoriei băiatul nu are nici o obligație față de tine! Diversitatea este mult mai atractivă pentru băieți decât pentru fete. Se va plicitisi de tine. Nu același lucru se întâmplă și în căsnicie? Nu!

Întrebări? 


Continuăm evanghelizarea …


Am „încheiat” aseară la Betleem o săptămână în care seară de seară am ascultat predicarea Evangheliei. A fost o săptămână bună, din perspectiva noastră. Biserica a fost plină. Oamenii au venit. Fiecare cu motivațiile lui. Cuvântul a fost predicat.

Dar câți vor rămâne?
Câți vor decide să împlinească ce au auzit?

Bătălia continuă! Lupta este în toi

Ce trebuie să facem imediat după o săptămână de evanghelizare?

1. Să ne rugăm! Sămânța Cuvântului a fost aruncată înspre inimile ascutătorilor. Știm că o parte a fost furată de „păsările” diavolului. Nu ați observat cum sună câte un celular chiar în momentul cel mai crucial al mesajului? Ne rugăm ca sămânța căzută în pământ bun să nu fie înăbușită de griji, plăceri sau temeri. Continuăm să ne rugăm și pentru predicatorii care au slujit. Vor fi atacați de cel rău.

2. Continuăm să facem evanghelizare. Evanghelizarea este o slujire a bisericii locale. După o astfel de săptămână de evanghelizare, biserica locală este într-un mare pericol. Săptămâna care a trecut poate să se transforme într-o pernă a leneviei. Nu ne permitem să spunem: „am făcut evanghelizare”. Ooo, nu! Continuăm să căutăm suflete pierdute.

3. Păstrarea mărturiei curate. Se vorbește mult despre „mărturiile tăcute”. O evanghelizare fără vorbe. Cu viața. Este importată această formă de pre-evanghelizare. Mai ales în lumea noastră neîncrezătoare în ce privește „vorbăriile goale”. Ce folos să predică frumos cu gura și urât cu fapta? Atenție! Astăzi trebuie să trăim ce am predicat ieri!

POcăiții și POmenile


Posted on 16 ianuarie, 2008 by ambasadorul

Am vorbit astăzi cu un păstor din ţară care mi-a spus că a stat de vorbă cu credincioşii din biserică să renunţe la masa de după înmormântare. Se pare că acest subiect era să pornească o a doua revoluţie în satul respectiv. Mare vâlvă, mare tevatură. Cum adică? Să nu mai fie masă după mort? Nuuuuu se poate aşa ceva!

L-am întreabat curios: “Şi? Şi cum a rămas până la urmă?” Răspunsul păstorului a venit: “Păi, a rămas tot cum au vrut ei. Cu masă la mort.”

Aşa că după ce am auzit de această tărăşenie, mi-am adus aminte de unul din ofurile mele din slujirea pastorală: POMENILE POCĂIŢILOR! Ooo, scuzaţi-mă vă rog….am uitat că nu sunt pomeni….sunt MESE DE DRAGOSTE!….Mda…! Adică un fel de agapă!

Numai că nu ştiu cum se face că ne loveşte aşa duhul de milostenie şi de dragoste pentru tot satul ( sau toată biserica ) numai atunci când ne moare cineva din familie. Aşa, ca din senin, ne “plesneşte” dragostea pentru săteni şi vecini. Sunt ferm convins că nu este vorba de o agapă. Nu avem de a face cu o “masă de dragoste”. Este o pomană în toată regula.

Eu nu am auzit ca o familie să stea la uşa bisericii, într-o duminică obişnuită şi să invite pe toţi la căminul cultural, acolo unde, ei au pregătit o masă pentru toată lumea. De ce? Aşa, din dragoste. Este doar o masă din dragoste. “Vă rog să nu ne refuzaţi. O facem din dragoste pentru Domnul şi pentru voi. Ne-a binecuvântat Domnul şi vrem să dăm şi altora din ce El ne-a oferit. Este o agapă. Toată lumea este invitată.”

Aţi auzit voi aşa ceva? Eu încă nu.

Ne uităm cu toţi la familia “în suferinţă” şi le plângem de milă, îi vedem cum bocesc şi se tânguiesc după cel ce le-a fost drag şi apropiat, iar apoi după 2 ore ne aşezăm cuminţi la masă şi aşteptăm ca aceleaşi persoane cu ochii roşi de plâns să ne servească masa. Pentru mine este o situaţie de-a dreptul ciudată.

Poate ar trebui să fie invers. Noi, cei care nu am păţit nimic, ar trebui să facem o listă şi să ne programăm să facem mâncare pentru familia “greu încercată” pentru următoarele 2 săptămâni. Să le luăm de-o grijă. De ce? Cum de ce? Din dragoste pentru ei. O masă de dragoste oferită unei familii îndoliate. Nu vi se pare mai normal şi mai creştineşte?

Să nu mai vorbesc de aspectul igienic pe care îl consider acum secundar, dar pentru unii foarte important. Uneori mirosul de sarmale şi ciorbă se combină cu mirosul de formol şi garoafe. Iertaţi-mă, dar asta e o combinaţie “mortală”. Şi chiar că nu mai vreau să-mi amintesc de serile din priveghi unde ai impresia că cei prezenţi atunci au descoperit gogoaşa, cozonacul şi sucul. Şi astea toate sunt servite în jurul “repauzatului” galben-vineţiu.

Tot nu înţeleg care sunt motivaţiile pentru care credincioşii evanghelici continuă să ofere “mese de dragoste” după înmormântare? Ce fel de texte biblice aduc ca şi argument? Care sunt explicaţiile acestor “agape de pomană”?

Înţeleg că sunt rude venite de la sute de kilometri care tebuiesc să mănânce. Şi poate vreun predicator care a fost invitat de undeva de departe special să predice. Este o masă între rude care s-au întâlnit cu prilejul înmormântării. Dar ce caută vecinul care stă la două case depărtare? Asta nu o înţeleg.

Iată câteva argumente pe care eu le-am întâlnit:

– Gura lumii. Ce o zice lumea dacă nu dau masă? ( Ce o să zică? Că suntem diferiţi de ei! Şi asta e greşit? )

– O să creadă lumea că sunt sărac. ( Şi contează ce crede lumea? Nu contează oare mai mult ce crede Dumnezeu? )

– Vrem să fim o mărturie pentru cei nepocăiţi. (Cum? Făcând ce fac şi ei? Atunci hai să facem tot ce fac ei la înmormântare. Să repetăm aceste mese la 40 de zile şi în fiecare an timp de 7 ani. Să avem colivă şi vin. Mere şi covrig. Batiste şi lumânări. Icoană pe pieptul mortului. În loc de “pace” am putea spune “bogdaproste”.

Dacă am face aşa am fi o mai bună mărturie pentru ei? :(

Post Navigation

%d blogeri au apreciat: