Ambasadorul

"Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos"

Archive for the tag “Personal”

Unul din cele mai frumoase momente


Sunt în dormitorul băieților. La birou. Citesc câteva versete biblice.

M-am oprit acum.

M-am oprit doar să vă spun că unul din cele mai frumoase momente pentru mine este să-mi privesc băieții cum dorm.

Să mă apropii de ei și să le simt respirația.

Să-i văd că se odihnesc. Că sunt în siguranță. Că au adormit știind că tata și mama sunt acolo. Niciunul nu adoarme fără ca unul dintre noi să nu fie lângă ei. Băieții mei nici nu au habar cât de mult îmi place să-i adorm. Să stau lângă ei până când îi aud cum somnul dulce, adânc și odihnitor îi cuprinde.

Nu mă pot sătura de gândul că băieții mei sunt în pat, liniștiți și în siguranță. Acesta este un har. Un har doar pentru o vreme. Vreau să mă bucur de el cât mai mult.

Și apoi mă gândesc la Dumnezeu. El când se uită la noi cum ne așezăm capul pe pernă și ne punem în pat, oare se bucură? Este El încântat de felul cum ne odihnim sub protecția Lui?

Când ne rugăm cu băieții noștri seara, uneori încheiem momentele de rugăciune spunând cu voce tare Psalmul 121. Versetul 4 spune:

Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzește pe Israel.

În seara aceasta, când te pui în pat, amintește-ți și Psalmul 3:5

Mă culc, adorm și mă deștept iarăși, căci Domnul este sprijinul meu.

Odihnește-te. Culcă-te liniștit.

Dumnezeu se uită la tine ca și un Tată mândru și bucuros să-și protejeze copiii.

Noapte bună! Tata veghează asupra ta!


M-ai rănit! Și acum…?


Cel mai bun moment de-a rezolva o problemă este înainte de a apărea. Dar, uneori este imposibil. Probleme apar în relații. Nu-i o supriză. Dar ele trebuiesc rezolvate biblic.

Când cineva m-a rănit, m-a jignit sau mi-a făcut rău, ce-i de făcut?

Sau ce nu trebuie să fac?

  • Nu răspund cu aceeași monedă.
  • Nu joc rolul „victimei” sau a „persecutatului”.
  • Nu las mânia și răutatea să mă macine în tăcere.
  • Nu vorbesc de rău la alții persoana respectivă.

Să nu fac nimic? Nu!

Soluția biblică nu-i foarte comodă. Am vrea să o evităm dar este prea clară să ne facem că nu am priceput-o.

  • Merg la persoana în cauză. Nu să-l umilesc, ci să-l corectez. Sunt momente când Dumnezeu ne dă o așa pace în inimă, că nici nu este cazul să mai mergem. Ofensa persoanei nu și-a atins ținta.
  • Dacă nu recunoaște că a greșit atunci chem „ajutoare”. Aceste persoane trebuie să fie de încredere și duhovnicești. Scopul este: împăcarea.
  • Dacă nici al doilea pas nu are succes, spun „bisericii”. Aici este vorba de păstori, adunarea credincioșilor, comitet, etc.
  • Dacă nici așa nu se rezolvă, îmi rămâne decât să sper, să aștept și să mă rog.

Te-a rănit cineva fără motiv? Cum ai reacționat? 

„Ce cred ceilalți?” – o întrebare periculoasă.


Cineva l-a întrebat pe Lucas cât fac doi plus doi.

Patru a venit răspunsul fulger.

Cum patru? Nu trei?

A apărut un al băiețel tot în clasa 1. A fost întrebat și el. A răspuns: „trei”.

Păi, da, sigur că trei.

Lucas s-a blocat.

Deci, cât fac 2+2?

Nu a mai știut. Când a aflat că răspunsul corect este 4, Lucas a fost indignat.

Păi, eu am spus patru!
Da, dar nu ai fost ferm și sigur!

Presiunea anturajului are o forță incredibilă. Întrebarea „ce cred ceilalți?” lovește cu o forță imensă în capacitatea noastră de a lua decizii. Ne este teamă și frică să nu dezamăgim. Să nu rănim pe alții. Să nu-i enervăm. Să nu deschidem unele conflicte. Alteori preferăm să stăm pe tușă și să ne abținem. Așa vom părea mai înțelepți în ochii altora. Ne pasă de reputația noastră și de ceea ce cred ceilalți.

Avraam a mințit pentru a-și salva viața.
Isaac l-a copiat și i-a fost frică să recunoască cine este soția sa.
Saul nu a putut aștepta pentru că oamenii se împrăștiau de lîngă el.
Pilat s-a temut să nu-și piardă funcția.
Petru a mințit pentru a nu fi dat în vileag.
Irod l-a prins pe Petru și l-a omorât pentru a primii aprobarea liderilor.
Apostolul Petru a cedat în fața anturajului.

Cum evităm frica de respingere?

1. Ne gândim la Dumnezeu, nu la oameni. Să ne uităm țintă la Căpetenia credinței noastre. Când ne gândim la El, vom fi în stare să facem ce-i place Lui.

2. Ne crucificăm eul. Când eu sunt mort, nu mai simt nimic. Nici ironia, nici critica, nici laudele, nici singurătatea. Eu nu mai trăiesc. Cristos trăiește.

3. Ne rugăm pentru îndrăzneală. Este normal ca uneori să ne fie frică. Să ne temem. Dar, avem rugăciunea ca mijloc de a primi putere de la Domnul.

 

 

Caracterul păstorului ( 1 )


Atunci când aleg să scriu despre păstor, o fac doar pentru a-mi examina viața și slujirea. Este un exercițiu prin care îmi verific pastorația și îmi reamintesc standardul la care vreau să ajung. Nu am ajuns încă acolo. Mai am de alergat. Nu sunt perfect. Și nici nu cunosc vreun pastor perfect. Poate știți d-voastră vreunul? Dați-mi vă rog adresa să-l caut, dacă nu a murit încă 🙂

Dar mă străduiesc să fiu cunoscut, nu doar ca predicator sau pastor, ci și ca …. OM! Și asta o doresc pentru toți slujitorii Cuvântului.

Îmi amintesc acum salutul Bisericii Baptiste din Dorohoi. Sper să-l mai păstreze!

Vegheați, fiți tari în credință, fiți oameni, întăriți-vă!(1 Cor. 16:13)

Formarea caracterului este rezultatul acțiunilor sale conștiente. La formarea caracterului contribuie voința omului, prin umărirea unei ținte bine stabilite.

Iată câteva trăsături care lucrează la cultivarea unui caracter frumos și nobil. Numai așa putem fi cunoscuți ca și „oameni”:

  1. Demnitate în vorbire.
Iată câteva reguli pe care le-am găsit într-un manual al păstorilor din anii 50.
– să vorbești puțin.
– să glumești foarte rar
– să păstrezi măsură în vorbire, adică să nu te întinzi prea mult și să te ferești a te aprinde în timpul vorbirii.
– să nu fii tu mereu purtătorul de cuvânt și să nu acoperi pe alții prin vorbire tare sau prin strigăt.
– să vorbești mai mult despre obiect decât despre subiect.
– să vorbești potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, dres cu sare pentru ca să zidești pe cei care te ascultă.
Credeți că aceste trăsături mai sunt necesare astăzi în păstorii noștri? 

File din arhiva personală – 1


Dosarele Securităţii. O problemă fierbinte şi mereu actuală.

Citeam în ziarul Ziua că arhivele Securitatii ascund nu numai uriase drame umane, ci si o doza apreciabila de haz. Intre filele ingălbenite pot fi detectate toate genurile de umor, de la cel involuntar şi la cel de situaţie, până la anecdote elaborate, consemnate „la dosar” drept probe ale unui „comportament dusmănos”. Carmen Chivu si Mihai Albu nu au putut rămâne indiferenţi la comicul unor nume conspirative: „Trăznetul”, „Tunetul”, „Toporişcă Nicu”, „Prelatul”, „Barosanul”, „Brutus”, „Junglă Tigru”, „Papion”, „Piramidon”, „Fulgerul Negru”, „Rilke”, „Dusca”, „Vigilenţa”, „Tacitus”, „Regele Solomon”, „Ulise”, „Zacuscă”, „Zaraza”, „Şarpe”, „Sultan”, „Tabachera”, „Ion Creangă”, „Papuc”, „Mai cu moţ”, „Cronos”, „Lulu Le”, „El Greco”, „Pilaf”, „Strâmbu”, „Marinarul”, „Păpusoi Copt”, „Gripă”, „Boxerul”, „Laleaua Neagră”, „Maţe fripte”, „Ciocolată cu lapte” etc. 🙂 Chiar si locurile de întâlnire aveau nume conspirative, de felul: „Loc dosnic”, „Loc ferit”, „Locul minunat”, „Loc înfundat”. 🙂

Mi-am scotocit şi eu „dosarul” şi iată că „desconspir” o filă din arhiva personală.

Este carnetul de note din clasa I.

Condrea Adrian, elev purtând cravată roşie de pionier, locuia pe vremea aceea în Republica Socialistă România. Offf, ceee vremuri! Nu mă descurcam prea bine la dictare după cum se poate vedea. Mai târziu lucrurile s-au mai „reparat” 🙂

pb290003.jpg

pb290007.jpg

Post Navigation

%d blogeri au apreciat: