Ambasadorul

"Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos"

Archive for the tag “pocăiți”

Îmi amintesc de nevastă-sa


Citesc aici că săptămâna aceasta a murit, la 88 de ani, poeta poloneză nobelizată Wisława Szymborska. Iată cum pornind de la textul din Geneza 19:1-26, despre scăparea lui Lot din Sodoma și Gomora,  poeta încearcă să umanizeze gestul soției lui Lot.

Nevasta lui Lot

Ei spun că am privit înapoi din curiozitate.
Dar poate am avut şi alte motive.
Poate îmi părea rău după vasele mele de argint.
Sau din neatenţie, cînd îmi încheiam sandala.
Ca să nu mai văd ceafa virtuoasă
a soţului meu, Lot.
Înţelegînd brusc că nici de-aş cădea moartă
el nu s-ar opri din drum.
Sau din nesupunerea omului umilit.
Să văd dacă sîntem urmăriţi.
Înfricoşată de tăcerea lui Dumnezeu, sperînd că s-a răzgîndit.
Fiicele noastre dispăruseră după deal.
Îmi simţeam vîrsta. Distanţa.
Inutilitatea fugii. Lehamitea.
Mi-am pus desaga la pămînt şi am întors capul.
Mi-era teamă să mai fac un singur pas.
Mi-au ieşit în cale şerpi,
păianjeni, şoareci de cîmp, pui de vultur.
Nu mai erau nici buni, nici ameninţători – erau vietăţi
panicate, care încercau să scape.
Am privit înapoi dezolată.
Am privit înapoi de ruşine, că eram vii.
Voiam să plîng, să mă întorc acasă.
Sau poate vîntoasa mi-a desfăcut părul
şi mi-a ridicat veşmîntul.
Mi s-a parut că ei ne privesc de pe zidurile Sodomei
şi rîd de noi în hohote.
Am privit înapoi cu mînie.
Sau ca să mă bucur de soarta lor mizerabilă.
Am privit înapoi pentru toate motivele de mai sus.
Am privit înapoi din greşeală.
O piatră mi s-a răsucit sub talpă şi m-am speriat.
Pămîntul s-a crăpat în drumul meu.
Pe marginea crăpăturii un şoricel păşea mărunt
şi în aceeaşi clipă am întors amîndoi capul.
Ba nu, am alergat mai departe,
m-am tîrît, am încercat să zbor
pînă cînd întunericul s-a prăbuşit din ceruri
cu pietre şi praf şi păsări moarte.
Nu puteam să respir, mă învîrteam bezmetică.
Dacă m-a văzut cineva o fi crezut că dansez.
Poate aveam ochii deschişi cînd am căzut.
Poate am căzut cu faţa spre oraş.

traducere din limba engleză de Dan Sociu

În opinia poetei W.S., Dumnezeu este inflexibil la realitatea omului delicat și gingaș, toropit de viață. Gestul nevestei lui Lot este acceptabil. Cel puțin în ochii unora dintre noi.

Adevărul este că dacă ne legăm prea mult de viața aceasta, nu vom fi pregătiți pentru ziua judecății.

Ce alte motive ar mai fi avut de a se uita înapoi? 

De ce nu suport bebelușii în biserică


Exact! Ați citit bine. Nu-i suport. Am mari probleme să-i tolerez. Și nu vorbesc de bebelușii care vin pentru serviciul de binecuvântare. Ooo, nu! Ei sunt adorabili. Nu mă refer nici de cei ce tocmai s-au „născut din nou” și vin la cateheză pentru a păpa „laptele duhovnicesc”. Este o splendoare timpul petrecut alături de ei.

Iritarea apare însă atunci când întâlnesc bebeluși care au 20 de ani. Alții și mai bine de atât. Pe ei nu-i suport. Prezența lor în trupul lui Cristos este înfricoșătoare.

Cum este profilul unui astfel de „bebeluș” învechit?

Fratele A.W. Tozer ne oferă câteva trăsături în cartea Succesul și Creștinul.

Iată doar trei dintre ele:

  1. Nu se poate concentra foarte mult timp. Își pierde interesul foarte repede. Este încântat acum iar peste 60 de secunde începe să țipe plin de frustrare. La rugăciune nu rezistă mai mult de 10 minute. Cititul Bibliei a durat doar până pe 10 ianuarie.
  2. Preocupat cu lucrurile simple. El vrea doar păpică, căldurică, suzetă, schimburi curate, pe mămica aproape și … cam atât. Nu-l interesează studiile biblice, călătoriile misionare sau lucrurile atât de complicate.
  3. Ahtiat după amuzament. E suficient să te stâmbi la el, că se distrează de minune. Tot ce vrea e să se joace. Vrea jucării. Și le vrea mereu. Și la masă, și la culcare, și când stă în pătuț și la plimbare. Trebuie să aibe jucăriile cu el. Biserica este un mic teatru în care el trebuie să fie distrat.

Ați întâlnit așa „bebeluși” în biserică? Ce alte caracteristici ați mai observat la ei? 

5 caracteristici ale unei prietenii adevărate


Cum arată un prieten adevărat? Gândește-te la cel mai bun prieten al tău. Suntem creați de Dumnezeu să funcționăm în relații, nu în singurătate.

O prietenie adevărată se construiește între doi oameni care știu să comunice și care dețin o încredere puternică reciprocă.

Mă gândesc la David și Ionatan.

  • îți iubești prietenul ca pe tine însuți.
  • îi recunoști valoarea chiar dacă îți pierzi avantajele.
  • dăruiești din posibilitățile pe care le ai.
  • faci promisiuni. Te ții de ele cu orice preț.
  • Dumnezeu este implicat în relație.

Când mă uit în Scriptură la cum este descris un prieten adevărat ( Prov.27:17; 18:24; 27:6,9; 27:10 ) ajung la câteva concluzii:

  1. un prieten adevărat este foarte rar.
  2. un prieten adevărat te iubește în orice situație.
  3. pot apărea prietenii adevărate între persoane de vârste apropiate dar și între persoane cu diferențe mari de vârstă. Ce ziceți de o relație de prietenie între tată-fiu? Mamă-fată? Nu cred că există „prăpastie ântre generație”. Există numai acolo unde părinții și copiii au săpat serios .
  4. prietenii adevărați petrec timp împreună.
  5. un factor al durabilității este moralitatea, dependența de Domnul.

Cum descrieți o prietenie adevărată? 

M-ai rănit! Și acum…?


Cel mai bun moment de-a rezolva o problemă este înainte de a apărea. Dar, uneori este imposibil. Probleme apar în relații. Nu-i o supriză. Dar ele trebuiesc rezolvate biblic.

Când cineva m-a rănit, m-a jignit sau mi-a făcut rău, ce-i de făcut?

Sau ce nu trebuie să fac?

  • Nu răspund cu aceeași monedă.
  • Nu joc rolul „victimei” sau a „persecutatului”.
  • Nu las mânia și răutatea să mă macine în tăcere.
  • Nu vorbesc de rău la alții persoana respectivă.

Să nu fac nimic? Nu!

Soluția biblică nu-i foarte comodă. Am vrea să o evităm dar este prea clară să ne facem că nu am priceput-o.

  • Merg la persoana în cauză. Nu să-l umilesc, ci să-l corectez. Sunt momente când Dumnezeu ne dă o așa pace în inimă, că nici nu este cazul să mai mergem. Ofensa persoanei nu și-a atins ținta.
  • Dacă nu recunoaște că a greșit atunci chem „ajutoare”. Aceste persoane trebuie să fie de încredere și duhovnicești. Scopul este: împăcarea.
  • Dacă nici al doilea pas nu are succes, spun „bisericii”. Aici este vorba de păstori, adunarea credincioșilor, comitet, etc.
  • Dacă nici așa nu se rezolvă, îmi rămâne decât să sper, să aștept și să mă rog.

Te-a rănit cineva fără motiv? Cum ai reacționat? 

Predica fratelui Petrică Găină de la „Betleem” Hațeg


Săptămâna aceasta, fratele Petrică Găină a predicat în două seri în biserica noastră.
Mulțumim Domnului pentru slujirea fratelui și ne rugăm ca Evanghelia predicată să fie împlinită în viețile noastre.

Vă ofer spre audiere și ascultare predica fratelui de ieri.

POcăiții și POmenile


Posted on 16 ianuarie, 2008 by ambasadorul

Am vorbit astăzi cu un păstor din ţară care mi-a spus că a stat de vorbă cu credincioşii din biserică să renunţe la masa de după înmormântare. Se pare că acest subiect era să pornească o a doua revoluţie în satul respectiv. Mare vâlvă, mare tevatură. Cum adică? Să nu mai fie masă după mort? Nuuuuu se poate aşa ceva!

L-am întreabat curios: “Şi? Şi cum a rămas până la urmă?” Răspunsul păstorului a venit: “Păi, a rămas tot cum au vrut ei. Cu masă la mort.”

Aşa că după ce am auzit de această tărăşenie, mi-am adus aminte de unul din ofurile mele din slujirea pastorală: POMENILE POCĂIŢILOR! Ooo, scuzaţi-mă vă rog….am uitat că nu sunt pomeni….sunt MESE DE DRAGOSTE!….Mda…! Adică un fel de agapă!

Numai că nu ştiu cum se face că ne loveşte aşa duhul de milostenie şi de dragoste pentru tot satul ( sau toată biserica ) numai atunci când ne moare cineva din familie. Aşa, ca din senin, ne “plesneşte” dragostea pentru săteni şi vecini. Sunt ferm convins că nu este vorba de o agapă. Nu avem de a face cu o “masă de dragoste”. Este o pomană în toată regula.

Eu nu am auzit ca o familie să stea la uşa bisericii, într-o duminică obişnuită şi să invite pe toţi la căminul cultural, acolo unde, ei au pregătit o masă pentru toată lumea. De ce? Aşa, din dragoste. Este doar o masă din dragoste. “Vă rog să nu ne refuzaţi. O facem din dragoste pentru Domnul şi pentru voi. Ne-a binecuvântat Domnul şi vrem să dăm şi altora din ce El ne-a oferit. Este o agapă. Toată lumea este invitată.”

Aţi auzit voi aşa ceva? Eu încă nu.

Ne uităm cu toţi la familia “în suferinţă” şi le plângem de milă, îi vedem cum bocesc şi se tânguiesc după cel ce le-a fost drag şi apropiat, iar apoi după 2 ore ne aşezăm cuminţi la masă şi aşteptăm ca aceleaşi persoane cu ochii roşi de plâns să ne servească masa. Pentru mine este o situaţie de-a dreptul ciudată.

Poate ar trebui să fie invers. Noi, cei care nu am păţit nimic, ar trebui să facem o listă şi să ne programăm să facem mâncare pentru familia “greu încercată” pentru următoarele 2 săptămâni. Să le luăm de-o grijă. De ce? Cum de ce? Din dragoste pentru ei. O masă de dragoste oferită unei familii îndoliate. Nu vi se pare mai normal şi mai creştineşte?

Să nu mai vorbesc de aspectul igienic pe care îl consider acum secundar, dar pentru unii foarte important. Uneori mirosul de sarmale şi ciorbă se combină cu mirosul de formol şi garoafe. Iertaţi-mă, dar asta e o combinaţie “mortală”. Şi chiar că nu mai vreau să-mi amintesc de serile din priveghi unde ai impresia că cei prezenţi atunci au descoperit gogoaşa, cozonacul şi sucul. Şi astea toate sunt servite în jurul “repauzatului” galben-vineţiu.

Tot nu înţeleg care sunt motivaţiile pentru care credincioşii evanghelici continuă să ofere “mese de dragoste” după înmormântare? Ce fel de texte biblice aduc ca şi argument? Care sunt explicaţiile acestor “agape de pomană”?

Înţeleg că sunt rude venite de la sute de kilometri care tebuiesc să mănânce. Şi poate vreun predicator care a fost invitat de undeva de departe special să predice. Este o masă între rude care s-au întâlnit cu prilejul înmormântării. Dar ce caută vecinul care stă la două case depărtare? Asta nu o înţeleg.

Iată câteva argumente pe care eu le-am întâlnit:

– Gura lumii. Ce o zice lumea dacă nu dau masă? ( Ce o să zică? Că suntem diferiţi de ei! Şi asta e greşit? )

– O să creadă lumea că sunt sărac. ( Şi contează ce crede lumea? Nu contează oare mai mult ce crede Dumnezeu? )

– Vrem să fim o mărturie pentru cei nepocăiţi. (Cum? Făcând ce fac şi ei? Atunci hai să facem tot ce fac ei la înmormântare. Să repetăm aceste mese la 40 de zile şi în fiecare an timp de 7 ani. Să avem colivă şi vin. Mere şi covrig. Batiste şi lumânări. Icoană pe pieptul mortului. În loc de “pace” am putea spune “bogdaproste”.

Dacă am face aşa am fi o mai bună mărturie pentru ei? :(

Post Navigation

%d blogeri au apreciat: